Bacalaureatul, cumul de paradoxuri specific autohtone

Sesiunea de vară a bacalaureatului a adunat o sumă de paradoxuri, de la fraudă de proporții și anchete, urmate de intenții belicoase ale șefului educației, la subiecte realizate peste noapte și distribuite perfect, în mare taină, și felicitări pentru organizarea de excepție a examenului.
Examenul de bacalaureat, sesiunea de vară 2006, este aproape gata. Doar pe ici pe colo mai sunt candidați care încearcă să obțină notă de trecere la o probă practică. Restul respiră ușurați, au scăpat cu bine. Cât de bine, vor vedea peste câteva zile. Cât de intelectuali devin prin promovarea testelor, este altă discuție.
A fost o sesiune aparte, „aproape perfectă”, după cum apreciază ministrul Educației. Hărdău este mândru. În fond, este primul bacalaureat corect în România. După ce au fost cumpărate subiectele de la proba de limba și literatura română.
Până la urmă, este pentru prima dată când subiectele la bacalaureat au fost realizate în deplină siguranță. Cu inspectorii închiși într-o cămăruță ministerială, rupți de lumea influentă din afară, fără nici o posibilitate de a transmite ceea ce au avut în cap atunci când au conceput subiectele.
De ce nu s-a gândit nimeni până acum la o astfel de strategie? Cui i-ar fi fost de folos? Că doar „toată lumea” are câte un copil la bac: premier, parlamentar, director de bacă, binecunoscut om de afaceri, VIP, șef , doctor, profesor, vânzător la carne. Toți au copii. Și toți copiii trebuie să ajungă la facultate.
De ani de zile, zeci de voci șușoteau despre examenele cumpărate, despre autori de subiecte care dau meditații sau care pur și simplu pleacă acasă cu subiectele „în cap”. Se întâlnesc cu prieteni, beau o cafea , un vin, o bere. Și vorbesc. Despre ale lor. Ce au avut în cap transpiră.
Mai este și varianta electronică a ceea ce au elaborat. Mai complicat – este deja o probă periculoasă – dar merge și asta. În fond, cine are acces în calculatorul personal, adică al instituției, dar pe care îl folosește doar el? Deh, este inspector de specialitate și autor de subiecte. Varinata electronică circulă la fel de repede precum ideile din cap. Mai întâi între colegii din Serviciul Național de Evaluare și Examinare. Apoi oriunde vor ei autorii, în cârdășie cu lumea lor, cu profesori, părinți, elevi.
Acolo, în școală, sunt stabilite prețurile pentru bacalaureat, poate și pentru testele naționale, ținând cont că sursa este aceeași.
Și tot așa, până acum, când un ziarist vine, pe nepusă masă, după extragerea subiectelor la română, să fluture niște foi, cumpărate din piață, pe care este scrisă soluția promovării probei. Și cu declarația ministrului, care anunță că subiectele la care vor răspunde elevii nu mai sunt cele care au ajuns în țară, în plicuri sigilate, ci altele, făcute peste noapte. La fel cum au fost făcute și cele pentru probele care vor urma. Asta ca examenul să se desfășoare în siguranță deplină.
Hărdău arată acuzator cu degetul spre sursa scurgerii de informații: cei de la Serviciul Național de Evaluare și Examinare, pe care vrea să-l schimbe din temelii. Ministrul mai arată și spre școală, locul în care dăinuie de o mulțime de ani dorința obținerii succesului contra-cost.
De aceea nu vrea Mihail Hărdău să se mai arunce cu noroi în Minister. Pentru că oricât de bine s-ar lucra la acel nivel, școala rămâne scena marii conspirații. Părinții, disperați ca odraslele lor – care nu știu ce înseamnă un intelectual – să ajungă la facultate, plătesc orice preț, sugerează ministrul ajuns, accidental, în fruntea Educației. Un ministru care nu și-a dorit să fie ministru, dar care, atunci când a fost nominalizat șef la MEdC, a plecat capul și, disciplinat, a executat ordinul. Un ardelean, profesor universitar, care, ajuns demnitar, spune că în viața lui nu a crezut că în România , la numai 22 de kilometri de Capitală, la Ciorogârla, există o școală „din alt timp”. O paragină, cu sala de sport într-o magazie, în care elevii de clasa a XII-a fac tumbe, stau în cap și într-un picior ca să promoveze proba.
Poate alte sesiuni să fie mai liniștite. Elevii nu vor învăța mai mult, atâta timp cât există alternative facile. Cât profesori obosiți și săraci vor trăi decent doar făcând meditații. Cât școlile „din alt timp” rămân în picioare. Și cât însuși ministrul Educației nu știe ce caută în această funcție.
Elvira Gheorghiță