„Azi toate s-au schimbat” – spune romanța. Doar bacalaureatul îl vrem ca odinioară: sobru, sever, dificil, neîndurător și… concluziv. Concluziv, da, a rămas, fiindcă exprimă și definește starea învățământului românesc. Sigur că bulibășeala cu care fiecare ministru s-a simțit dator să întoarcă școala pe dos în mandatul său explică într-o oarecare măsură falimentul bacalaureatului mioritic, dar adevăratele explicații sunt mai adânci: nu-i numai o criză de sistem, ci și o răsucire de mentalități, motivații, temeiuri. Bacalaureatul nu poate fi același dacă școala-i mereu alta și așezând întreaga încărcătură pe ultima osie, căruța se rupe. Când începi să spui „ehei, pe vremea mea!” dai semne clare de bătrânețe defazată, dar comparația rămânând mama demonstrației, e de neocolit. A susține că „pe vremea mea se făcea carte!” este, probabil, iluzia fiecărei generații, fiindcă și taică-meu, absolvent al aceluiași liceu sucevean, tot așa îmi spunea: „n-am fost tocilar, dar am învățat pe ruptelea; băiete, de școală ori te ții, ori te lași.”
A așeza responsabilitatea pentru falimentul bacalaureatului 2011 doar în sarcina foștilor miniștri e-o găselniță politică; de altfel, nici nu prea ai ce să te aștepți de la dregătorii puși să supervizeze culturalizarea unei generații, câtă vreme unii dintre ei continuă să dea probe de flagrantă necunoaștere a gramaticii elementare. Am auzit, la radio, evocările dlui Miclea, introduse cu lumpen-exprimarea „eu, CA ȘI ministru”, iar dl Funeriu, ministru de gen neutru, a trântit un măreț dezacord de tipul a/al/ale chiar în declarația de presă referitoare la bacalaureat. Da’ nu-i numai vina miniștrilor, și nici chiar a profesorilor, cât a modificărilor profunde pe care veacul și libertatea original înțeleasă le-au adus în viața elevului român, căruia îi cerem să reziste la tentații, înconjurându-l de tentații.
Pe vremea mea, ca să folosesc formula consacrată, singurul orizont în arcul căruia se orânduiau aspirațiile și trăirile elevului era școala. Nu existau baruri, internet, televiziune, vacanțe în Tenerife, telefoane mobile, „iarbă”, filme și literatură porno, liceele erau separate pe sexe, erotismul dormita bine temperat (am avut colege care au terminat nu numai liceul, ci și facultatea rămânând fete mari…), cu toții eram la fel de săraci și, când îi văd pe elevii colegiului ieșean de vizavi parcându-și limuzinele pe străduțele din jur, nu pot să nu-mi amintesc visul generației mele, bicicleta – de care n-am avut nici unul parte. Mamele venite sâmbăta la gardul internatului își regalau odraslele cu oale de chișleag și, de Paște, cu câte-o curea de slănină și ceva ouă roșii.
Purtam teniși foști albi, din greu văcsuiți cu zinkweiss – pete de culoare pe negreala podelei dată cu bradolină. La cinema vedeam numai filme sovietice cu partizani bărboși, care, dintr-o rafală, secerau cinșpe nemți prostovani, literatura era „toje” sovietică („Vasioc Trubaciov și prietenii săi”, „Tânăra Gardă”), agrementată cu tâmpenii „poetice” de calibrul „Minerilor din Maramureș”. Dar nu asta era esențialul, ci faptul că școala reprezenta singura modalitate de accedere într-o poziție socială cât de cât onorabilă. Nici nu-mi puteam închipui, în anii ’50-’60, că pot exista profesori mituiți, examene cumpărate și diplome așijderea. Și nu trebuia să ne îndemne Lenin cu „învățați, învățați, învățați!”, fiindcă asta era oricum unica rațiune de a fi a celor de seama mea – evident, cu excepțiile firești într-un climat competitiv dur, ascetic și mohorât. Nu te puteai afirma decât prin intermediul școlii; acum, liceul pare o obligație prisoselnică, cum era, pe vremuri, armata la infanterie…
Poate s-ar cuveni să mai scădem din dificultatea probelor, în acord cu scăderea evidentă a nivelului general al școlii. Poate, cine știe, să tragem cu ochiul prin Europa și să vedem că francezii eșalonează bacalaureatul, începându-l din anul penultim, ori, mai știi, să procedăm ca-n Belgia, ori ca-n Suedia, unde bacalaureatul… nu există. Pe de altă parte, n-aș crede că procentajele din 2011 sunt chiar atât de catastrofale, câtă vreme, an de an, în Germania, rata de promovare la bac nu trece de 43%… Ultima soluție, adică mai multă carte în școală și-n tărtăcuța candidatului rămânând, mă tem, ilusiune…
