Baby boom

De o pre-vizionare a evenimentelor actuale din Franța am avut parte în 1968: n-oi fi chiar omul care aduce ploaie, dar am ghinionul să nimeresc mereu acolo unde cad trăsnetele! Cu un an înainte, în 1967, mă aflam la Atena, taman când s-a petrecut violenta lovitură de stat prin care coloneii au preluat puterea, alungându-l, în cele din urmă, pe regele Constantin și instaurând dictatura militară. În 1968 eram cu soața, la Paris: am dat peste un oraș plin de vitrine sparte, mașini răsturnate, fum, sânge, baricade și ciocniri cu Poliția. Revenind în Grecia în 1974, s-a nimerit să am parte iar de baricade, sânge și confruntări, de astă dată și cu armata: erau dați jos coloneii! Sigur că atunci când te nimerești în vâltoarea unor astfel de evenimente încerci să pricepi care-s resorturile ce le determină. Lozincile din Parisul revoltei studenților, născute, inteligent, din paradox, erau incitante și sunau de-a dreptul seducător: „Este interzis să interzici!”, „Fiți realiști, cereți imposibilul!” – mai ales când le vedeai rostite ori afișate de așa-zișii „baby boom”, tinerii „frumoși și liberi” născuți imediat după război și ajunși la vârsta studenției. Au reușit să atragă de partea lor, într-o grevă generală de două săptămâni, zece milioane de francezi, și au întors țara pe dos (taman atunci când De Gaulle se afla la București într-un tête-à-tête cu Ceaușescu!). Sumedenie de explicații s-au emis și încă se emit, dar tocmai fiindcă-s prea multe, prea… răsfirate, și prea în continuare cercetate, nu pot alcătui așteptatul scenariu logic și întru totul convingător, mai degrabă devenind credibil sloganul cinic „fiecare generație visează, la un moment dat, la o revoluție”. O implicare a politicilor de stânga a fost evidentă, dar nu trebuie uitat de unde și de ce a pornit revolta: studenții din Nanterre s-au baricadat în incinta Universității, cerând să li se îngăduie accesul liber în căminele fetelor. Aveau și ceva dreptate: de ce, adică, studentele au primit îngăduința Rectoratului să intre în căminele băieților, iar ei, la fete, nu? Dacă rămânea la acest nivel, protestul avea toate șansele să alunece în derizoriu – cum s-ar fi petrecut lucrurile și acum dacă demonstrațiile anti-Macron, „omul reformei”, ar fi rămas la nivelul prețului benzinei. Totdeauna, în jurul motivului inițial, până la urmă uitat, se aglutinează sumedenie de alte teme revendicative, din ce în ce mai ample ca rezonanță, și-i de-ajuns scânteia care să aprindă vâlvătaia. Tot tinerească a fost și originea revoltei din 1974 de la Atena: o revendicare universitară, aproape imediat convertită în acțiune vehementă anti-dictatură. De astă dată, miză cu adevărat majoră – și cum n-am văzut publicate la noi impresii directe de la cele petrecute în 17 noiembrie 1974 (acum sărbătoare națională în Grecia), transcriu, rezumativ, câteva însemnări. Era de presupus că plutea ceva în aer și se luau măsuri preventive, câtă vreme la frontiera de la Kulata mi s-a aplicat o neobișnuită ștampilă verde pe pașaport: „în 24 de ore de la intrarea pe teritoriul Greciei, prezentarea obligatorie la primul post de poliție”– doar veneam dintr-o țară comunistă! M-am conformat (amănunte în cartea aflată în pregătire „Din străinătate”). La hotel, amicul Kostas sosește gâfâind și mă invită să trecem pe la… revoluție – una dintre cele mai ciudate invitații care mi-au fost adresate vreodată. Pe măsură ce ne apropiem de zona Muzeului etnografic, crește aglomerația, crește vuietul, pentru a culmina într-un murmur ascuțit, obsedant, ca o heterodină. Mulțimea începe să tălăzuiască, dar se poticnește în dreptul cordonului de poliție ce înconjoară Școala Politehnică. Mai departe nu se trece. Între polițiști și înaltul grilaj de fier forjat, un spațiu al nimănui, iar dincolo, câteva sute de studenți se agită, strigă lozinci, înalță pancarte. Una e-n engleză: „Politehnica este port-drapelul luptei noastre comune împotriva dictaturii coloneilor și pentru democrație!” Din stradă văd grupuri de tineri aruncând peste polițiști și peste gard pâini, mere, portocale. Un tanc barează trecerea. Sus, șuieră un elicopter. Patrule militare aleargă de ici-colo, bocănind cu ghetele țintuite… A doua zi, la fel: tot nu putem ajunge mai aproape de scena principală a revoltei, auzim doar vaierul sirenelor de la mașinile poliției, rafale de pistol mitralieră și, din când în când, un hohotit de mitralieră grea. A treia zi, în răgazul permis de MARTIAL LAW, cutez un drum până la Școala Politehnică. Pustiu – un singur polițist mai veghează clădirea. Frumosul și înaltul grilaj din fier forjat zace doborât la pământ. Barele sunt contorsionate ca după o explozie – le-au răsucit șenilele tancului. Un râuleț maroniu-negricios, izvorât de sub grilajul doborât, s-a scurs, sub o crustă încrețită, în gura de canal: sânge. Sânge închegat. Revolta cu miză înaltă a învins, junta coloneilor a fost doborâtă. Prețul real: 24 de morți (muniție oarbă?!) și peste 1000 de răniți…