Baba se piaptănă

A rulat, cândva, la noi, comedia sovietică „Toată lumea râde, cântă și dansează”, dacă-mi amintesc bine, cu blonda Orlova în rolul principal al unui film complet fals, rezumabil prin zicerea „Țara arde și baba se piaptănă”. Ceea ce nu-i prea departe de realitățile mirificei actualități românești, în care bietul Boc caută cu disperare fonduri, concediază slujbași, reduce lefuri și se dă cu capul de pereți, doar-doar o mai potoli criza, în vreme ce, de la Dunăre la Tisa, țara e-ntr-o continuă veselire.
Am văzut carnețelul cu programările solistului unei trupe omniprezente: se va produce, o zi da, o zi nu, de la Sighet la Oravița, spre a onora invitațiile gazdelor dispuse să petreacă pe bani publici la paranghelia pătlăgelelor, cartofului, mărarului, ziua orașului cutare, omagierea nu știu cărui sfânt – totul, pe bani publici. Vorba iresponsabilei ex-ministre Ritzi: „nu contează cât costă, dacă lumea se simte bine.”
La Iași, aproape că nu-i sfârșit de săptămână să nu se bocănească în Piața Palatului, unde o scenă se demontează ca să-i ia alta locul. După care, difuzoarele de mii de wați or să urle la fel și tot la fel în urechile paradite ale bieților locatari din Centrul civic. Nu-i greu de deslușit scopul electoral al acestor nesfârșite petrecanii, câtă vreme politicienii, în frunte cu președintele, abia așteaptă să salte din festival în festival, pentru necesarul shake-hand aducător de prezumtive voturi și spre a oferi cameramanilor zâmbetul fals exersat în oglindă.
Nu există țară mai festivăloasă decât România. Pe unde am umblat prin lume, am avut a întâlni tot soiul de festivisme oarecum similare, unele chiar trăsnite de-a binelea, dar, toate, urmare a unor inițiative private, cu susținere financiară la fel de privată. Nu-s împotriva festivalurilor în sine. Unele (cum ar fi cel al Usturoiului, de la Copalău, ori cel al Păstrăvului, de la Ciocănești) au de acum tradiție și o anume originalitate, grefată pe particularități zonale specifice. Localnicii au prins de cine știe când locșor în calendarul veselirii nației și-s îndreptățiți să pretindă continuitate.
Au apărut însă, precum ciupercile după ploaie (vorbă calpă: iaca, a plouat, unde-s bureții?), sumedenie de costisitoare prilejuri pentru ghiftuire de-a moaca și de lălăire pe mii de euro. Nici un târgușor nu se consideră în rând cu lumea dacă n-are barem un festival. Musai, vorba lui Caragiale, s-avem și noi faliții noștri! Se zice că românii se pricep de minune să facă haz de necaz, iar dacii se veseleau la înmormântări. Dacă ăsta-i sensul real care se cuvine atribuit petrecaniilor ce au năpădit România, atunci îmi retrag rezervele. Da, dom’le, scroafa-i moartă-n coteț, hai să ne veselim, că atât ne-a mai rămas până om da și noi colțul, răpuși de recesiune și „contracție bugetară”.
Altfel, nu poate fi vorba decât despre iresponsabilitate și nesimțire, câtă vreme se găsesc mereu bani de aruncat în vânt, dar nu și pentru o barieră acătării la Scânteia, unde mor aiurea 13 oameni (lista-i încă deschisă). Știu care-i enorma vină a șoferului tembel, dar văd că nu-ntreabă nimeni nici de precaritatea semnalizării într-un punct de mare trafic și nici de răspunderea mecanicului automotorului privat (trenul nu-i al CFR-ului, ci al unei societăți feroviare particulare din Brașov), care a văzut de la o poștă microbuzul și a frânat, zic eu, când era prea târziu.
În spitalele oltenești nu-s bani pentru Algocalmin și feșe, iar primarul Craiovei alocă 1.000.000 de euro pentru a cumpăra beculețe la parangheliile ce or să vină! Nu pot să văd într-o astfel de irosire a banului public decât iresponsabilitate generalizată și cinic interes electoral, într-o vreme de cruntă recesiune. După cum, rog să fiu iertat, nu cred că-s purtătoare de cine știe încărcătură culturală costisitoarele și industrioasele prestații muzicale-stas. Țara arde și baba se piaptănă!