Cauți una și afli alta: ca-n orice garaj al bătrânilor, și-ntr-al meu găsești adunate ce vrei și ce nu vrei („dac-o fi vreodată nevoie?”); până la urmă, nevoia nu s-a arătat, anii s-au adunat ciorchine în decenii, și bună parte dintre flecuștețele cu grijă tezaurizate cândva și-au pierdut și rostul și hazul – de ce să mai țin setul de jigloare ale „Daciei” dintâi, „Mersul trenurilor” din 1976, ori faxul amuțit de prin 2005? Au devenit biete ciuveie dintr-altă lume, la coș cu toate! – numai că elanul revoluționar s-a mai poticnit când am peste un soi de rolă precum cele ale magnetofoanelor la mare modă odinioară, doar că banda-i de hârtie. Ce-o mai fi și asta? Am lăsat-o să curgă câțiva metri pe podea și, repede, s-au ivit și amintirile.
În primii ani de după război, tatăl meu era președintele Judecătoriei Suceava (instituția funcționa pe atunci la Ițcani). A fost „comprimat” în 1948, fiind acuzat că „întreține relații cu străinătatea” – primise o scrisoare de peste ocean de la taică-său Haralambie, plecat în 1902 din Comănești (sat atunci sub austro-ungari), dimpreună cu alți bucovineni porniți în căutarea locului și norocului prin cele Americi. Rămas fără slujbă, tata a uitat de licența în Drept și a terminat cu grăbire o școală de impiegați de mișcare CFR. Ajuns cu șapcă roșie la calea ferată, trebuia să lucreze cu invenția din 1830 a lui Saul Morse – Codul ce i-a păstrat numele. Nu mai știe nimeni azi de alfabetul Morse (A: punct – linie, B: linie-punct-punct…) deși a funcționat la noi și-n toată lumea până tocmai prin 1997, când marina franceză a transmis textul final: „Acesta-i strigătul ultim înaintea tăcerii noastre veșnice”. La CFR, prin codul morse se ordona întreg traficul, orice sosire, plecare, trecere, oprire, manevrare, se cuvenea mai întâi tradusă morse cu clămpănitoarea „cheie de telegraf” pe care taică-meu ajunsese s-o mânuiască și cu ochii închiși. Era deosebit de trudnică conversația imprimată pe bandă cu linii și puncte – îmi închipui ce bogăție de sporuri ar pretinde impiegații de azi de-ar fi nevoiți să-și strecoare astfel, cu atenția mereu încordată, zeci de mesajele zilnice de-a dreptul criptate!
S-au propus și aflat, la vremea lor, felurite rezolvări pentru renunțarea la sistemul morse, și în sfârșit ajung – recunosc, după un drum lung și prea contorsionat – la subiectul acestei file de gazetă: prea vinovata noastră uitare a unor personalități întrutotul marcante, cărora ieri-alaltăieri le dădeam binețe pe stradă, spre a se mistuit apoi neștiute în tăcerea tărâmului în care nici bucurie nu-i, și nici tristețe.
Marele dezgheț în circulația mesajelor feroviare l-a produs introducerea radiotelefonului ce permitea mecanicului stabilirea contactului, inclusiv în timpul mersului, cu ceilalți participanți la traficul din zonă. Cândva închis muțește în „marchiza” locomotivei, mecanicul se putea acum baza nu numai pe propria-i atenție și pe programările inițiale ale „trasei”, dialogând – am spune astăzi life – cu Regulatorul de Circulație, cu impiegații de mișcare și cu restul trenurilor din parcurs.
Se datora strădaniei lui Ion Mitican, unul dintre personajele a cărui amintire s-ar cuveni mai des și mai respectuos evocată. Nu era vorba despre o noutate absolută, sub diferite forme, procedeul tehnic era de acum introdus în câteva țări europene (sistemul GMS încă nu exista). Echipa lui Mitican (cel care avea să scrie și câteva cărți de specialitate dedicate radiotelefoniei la CFR) configurase propria-i formulă de implementare, anunțând destul de repede și primul tronson, să-i spun astfel, „radioficat”: Iași-Vaslui. S-a extins repede către Tecuci-Mărășești-Adjud, ajungând în scurt timp să cuprindă întreaga țară. Au existat, desigur, și serioase împotriviri, contestatarii prezicând prăpăstios că atenția mecanicilor va fi conturbată de inerente discuții „neprincipiale” private – taman ca-n povestea cu drobul de sare de pe horn. Toate au trecut, comunicarea rapidă s-a extind exploziv, chiar dacă de la sistemul morse practicat și de taică-meu până la ivirea miraculoasei noi aparaturi distanța în timp era aproape neglijabilă.
Cu siguranță, cele de mai sus ar îndreptăți și singure un remember cald dedicat fiului de țăran din satul vasluian Dănești, Ion Mitican, dar nu-i totul, și spectaculosul abia începe! Nu-s deloc rare situațiile în care oameni strâns legați de rigoarea științelor exacte migrează hotărâtor către umanioare, ilustrându-se remarcabil și-ntr-un domeniu, și-n celălalt. Saul Morse, inventatorul sistemului ce-i poartă numele, a fost, în epocă, un cunoscut pictor. Mitican (desigur, păstrăm proporțiile) aidoma: absolvent al Politehnicii ieșene în 1954, tot mai către umanioare s-a tras, alegându-și drept violon d’ingres istoria. A publicat peste 20 de cărți dedicate Iașului de altădată – iată câteva titluri: Iașii între adevăr și legendă, Caragiale în Iașii Junimii, Strada Lăpușneanu de altădată, Iașiul care nu mai este, Romantica poveste a Palatului Roznovanu, Strada Lăpușneanu de odiniară – la care se cuvin adăugate sute și sute de articole presărate în presa vremii, toate arătând cât de multe-s cele prea puțin ori chiar deloc știute.
Aflăm de pildă, din textele lui Mitican, care-i casa în care a lucrat primul ministru al României în anii de groază ai Primului Război Mondial. Și că nu numai socialiștii și legionarii au pornit de la Iași, ci și Eteria, mișcarea de eliberare a Greciei, eșuată tragic și, pentru Moldova ce-a ocrotit-o și legitimat-o, nefastă.
Nu numai Cuza e simbol al regalității de sorginte ieșeană (unde l-am putea așeza și pe Radu Duda): de aici s-au ridicat regine (a Serbiei), pretendenți la tronul Albaniei, ba chiar și regele unei insule locuite de aborigeni în Polinezia – Ilie Cătărău! Edgar Quinet, filosoful francez despre care Iorga spunea că a contribuit hotărâtor la împlinirea idealului „întemeierii unei singure patrii între Carpați și Dunăre”, are o stradă în centrul Bucureștilor. Nu și la Iași; cine în afară de Mitican să-i mai afle urmele în mereu schimbătoarea geografie urbană? Iată-l, Quinet a locuit aici, împreună cu soția sa, Hermiona, fiica adoptivă a lui Asaki…
Mitican a trudit enorm scriind nu cărți din cărți, ci scotocind de-a dreptul frenetic arhivele, colecțiile gazetelor de odinioară, culegând mărturii orale, parcurgând sumedenie de ostenite zidiri ieșene în căutarea ecourile vechilor sonuri legendare. Încă sub ecoul aniversării zilei naționale, adaug un gând de considerație și pentru cei care, mai puțin la față de cortină, și-au luminat trecerea prin viață cu purtarea însemnului faptei la oblânc.
