Azi o vedem, și nu e!

Cu toată buna-credință, întreb în dreapta, întreb în stânga, și nimeni nu-mi răspunde limpede la întrebarea dacă pot să-mi trec în CV, între altele, și calitatea de „membru al Societății Civile”. Sunt și eu, sau nu sunt? De ce da, de ce nu? Știu că o fostă vecină de la etajul IV este, fiindcă a obținut un loc „rezervat pentru Societatea Civilă” într-un imporant Consiliu de administrație. De ce ea și nu fostul vecin de la etajul IX, mai bun de gură și foarte activ pe un site de salvare a liliecilor? Cine și cum decide, care-s criteriile, care-i, ca să zic așa, „temeiul legal”? Unde se depune adeziunea? Care-i statutul? Pare greu de crezut, dar, la noi, ființează de ani buni o „Societate Civilă” fără ca, înainte de orice, să fie lămurit conceptul și stabiliți parametrii funcționali. Sintagma cu pricina a intrat în circulație încă din sec. XVII, când componenta militară a statelor deținea rolul hotărâtor în luarea hotărârilor majore – situație inexistentă azi. Utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Și cam tot de pe atunci se bâjbâie, în căutarea unei definiții! Se știe, „societate” vine de la gr. „societas” (întovărășire, unire), iar termenul „civil” este explicat printr-o negație: ceea ce nu-i militar. Circulația sintagmei n-a impresionat prea mult marile dicționare europene (Littrè, Larousse), care enumeră sumedenie de semnificații la articolul „societate”, ignorând suveran taman societatea civilă. Am serioase îndoieli cu privire la legitimitatea însușirii (dacă nu chiar confiscării) conceptului, a ideologizării acestuia și a pretenției de reprezentare a societății civile fără ca nimeni să fi mandatat în acest sens pe respectivii lideri. Încercări de definire au tot fost și, după cum se vede, încă sunt. Cum am mai scris, nici una pe deplin lămuritoare și unanim acceptabilă. V. Vosganian crede că „elitele nebirocratice reprezintă Societatea Civilă”. Andrei Pleșu concede că o definiție posibilă ar fi „suma cetățenilor responsabili” – ipoteză discutabilă, câtă vreme nu-i cu putință să-i consideri responsabili… doar pe cei neimplicați în structurile statale. De altfel, tot Pleșu revine, afirmând că „este vorba despre o instituție pe care, de fapt, nu o putem defini (…) e un concept care a devenit un fel de hopa-Mitică.” Concept care există, circulă, în numele și sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesioniști ai societății civile”. Să fie, oare, vorba despre „toată suflarea neînregistrată politic a țării”, un fel de ODUS de pe vremea lui Ceaușescu? Într-un fel, posibil, numai că la noi, ca la nimeni (spune tot Pleșu) „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînțeles” (așa-i: sub tutela civismului s-au impus lideri de talia unui Halaicu, Lis ș.a.). Prefectul este numit de Guvern. Parlamentarul se legitimează prin votul cetățenilor. Președintele țării adună sufragiile românilor. Cine, când și cum a mandatat-o pe dna. sau dl. cutare să reprezinte autoritar Societatea Civilă, adică, pe oricare dintre Dvs.? Un cercetător francez, B. Cautres, denunță astfel de ilicite auto-desemnări (se practică nu numai la noi!) asemănându-le cu situația „unei mașini care circulă fără certificat de înmatriculare”, iar un Colocviu pe astfel de teme a ajuns la concluzia că, în România, „grupuri de baroni își împart finanțări (n.m.: Banca Mondială a susținut financiar „Societăți Civile” din 60 de state, desigur, și în România, iar de Sörös nu mai vorbesc), reprezintă interese înguste și, ceea ce este mai grav, se impun din exterior voci ale societății civile de la noi”. În România, din societatea civilă se sare în birouri ministeriale și din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consilii de administrație ale unor societăți… de stat (RTV, Radio)! Articolul-definiție din Wikipedia înșiră exemple de instituții ale Societății Civile: ong-uri, asociații profesionale, cluburi sportive, biserici, dar și… organizații politice (?!). Ne întrebăm dacă acești membri „de drept” și-au dat într-un fel sau altul acordul ca persoana X să vorbească în numele lor și, implicit, al Societății Civile. Dacă, într-adevăr, funcționarea Societății civile este o condiție a democrației, de ce tocmai democrația să fie ignorată în desemnarea liderilor ei? Cum democrația nu se importă în vrac și-o apucă cine poate, aș zice că s-ar cuveni meditat mai mult și mai responsabil asupra chestiunii „Societatea Civilă”, pentru așezarea acestui for, necesar și poate chiar indispensabil statului de drept, pe baze cu adevărat solide, credibile și, de ce nu, chiar… democratice!