Azi, accentul cade nu pe nevoință, ci pe neputință

Creștinii din vechime primeau uneori doar un cuvânt duhovnicesc, dar îl puneau în lucrare o viață întreagă. În alte dăți, nici măcar nu aveau nevoie de un cuvânt, precum fratele din Pateric ce-i spune Sfântului Antonie cel Mare: „Destul îmi este să te văd, Părinte”. După două mii de ani de creștinism, numai cine nu vrea nu are acces la cuvintele mântuitoare ale Sfintei Scripturi și ale altor scrieri inspirate de Duhul Sfânt. Creștinul de azi citește, ascultă predici, merge la conferințe sau le ascultă înregistrate, urmărește emisiuni ziditoare, participă la cateheze, la seminarii sau ateliere de formare duhovnicească. Paradoxal sau nu, el are mult mai multe cunoștințe decât cei de odinioară, dar pune în practică mult mai puțin decât aceia. Preferăm să cunoaștem nevoințele altora, am citi sau asculta vorbindu-se despre ele zile întregi, decât să ținem o singură zi de post aspru. Să fie prea multa știință motivul slăbirii lucrării ascetice de azi?
Creștinul vrea să fie parte din Trupul Bisericii, dar nu este dispus să facă pentru aceasta sacrificiul lepădării de sine
O analiză comparativă a vieții duhovnicești de ieri și de azi găsim la Părintele Arhimandrit Ioan Krestiankin (1910-2006), unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici din Rusia pravoslavnică. În volumul de predici „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, publicat de Editura Doxologia la începutul acestui an, autorul constată că, din pricina unei mentalități tributare duhului lumesc, căutător de plăcere și confort, crucea „este respinsă ca o povară imposibilă” (p. 109). Creștinul vrea să fie parte din Trupul Bisericii, dar nu este dispus să facă pentru aceasta sacrificiul lepădării de sine. Atunci duce lucrurile în sfera formalismului și a ritualului sec, inițiind „joaca de-a viața duhovnicească” care începe „să inunde lumea cu o pseudo-spiritualitate” (p. 109). Această cale este, evident, pierzătoare de suflet.
Însă mai este posibilă și o altă abordare în acest context. Ea presupune să avem onestitatea de a constata că nu împlinim exigențele Evangheliei și că nu punem în practică ceea ce mărturisim cu gura. Adică să încetăm a ne mai amăgi că „suntem ok” și să ne facem o radiografie necruțătoare, punând degetul conștiinței pe toată rana cea ascunsă. Pentru că, subliniază Părintele Ioan Krestiankin, viața duhovnicească autentică constă în „profunzimea smereniei” (p. 110). Or, începutul smereniei este conștiința păcătoșeniei și a unei slăbiciuni ontologice a făpturii noastre (v. Romani 7, 14-25). A ajunge la această conștiință după modelul marilor asceți ai Bisericii pare a nu mai fi posibil. Părintele Krestiankin, om care a pătimit mult în timpul regimului sovietic, un nevoitor care a primit numeroase harisme, vine cu o constatare descurajatoare la prima lectură: „experiența duhovniciei Părinților din vechime și chiar a celor din vremuri mai apropiate nu poate fi transpusă în vremurile actuale”(pp. 110-111). Și atunci, ce mai poate face creștinul de azi? E condamnat el la pierzanie doar pentru că a prins „zilele din urmă”(II Timotei 3, 1)?
Nici postul, nici alte nevoințe nu urmăresc performanțe spirituale, ci apropierea de Dumnezeu prin lepădarea sinelui propriu
Optimismul soteriologic al Părintelui Krestiankin se vădește însă în rândurile următoare: „Părinții din vechime au ajuns la acest adevăr (că avem o singură nădejde, pe Dumnezeu!, n.m.) grație nevoințelor lor mărețe. Ei își asumau în mod conștient greutatea și amărăciunea nevoințelor bolilor și a lepădării de sine. În vremurile noastre, acest adevăr ne este dat de Dumnezeu fără aportul nostru, ni se dă limpede, în mod vădit. Duhovnicilor și fiilor duhovnicești nu le rămâne decât să înțeleagă că puterea lor nu stă în nevoințe, nici în gradul de instruire, ci în neputință, care trebuie folosită ca mijloc de mântuire, care trebuie acceptată, îndrăgită și adusă conștient la picioarele lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să înceapă a lucra harul și puterea lui Dumnezeu și să ia chip în noi Hristos” (p. 111). Așadar, nevoințele nu sunt menite decât a ne ajuta să deprindem smerenia, al cărei început este conștiința unei neputințe totale, ontologice, a acceptării depline a adevărului rostit de Mântuitorul: „fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Acesta este primul rost al ascezei, a înțelege că nu te poți baza deloc pe tine, ci doar pe Dumnezeu. Spre exemplu, atunci când ții post negru, sesizezi cât de fragilă este condiția trupului tău și cât de mare este dependența de materie. Realizezi pe viu, nu teoretic, că fără mila și harul lui Dumnezeu, nimic nu e posibil. Cu alte cuvinte, o astfel de nevoință te smerește. Nici postul, nici alte nevoințe nu urmăresc performanțe spirituale, ci apropierea de Dumnezeu prin lepădarea sinelui propriu.
Principiul paulin: „mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 10), poate fi aplicat și astăzi, după modelul Părintelui Krestiankin. Îmi constat neputințele și fac din ele mijloc de dobândire a mântuirii prin cei trei pași. 1) Le accept ca fiindu-mi proprii, după cuvântul psalmistului: „păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmi 50, 4). 2) Le „îndrăgesc” – sau „nu deznădăjduiesc”, după cuvântul primit de Sfântul Siluan -, nu în sensul că iubesc să păcătuiesc, ci în sensul că îndrăgesc faptul că toate aceste slăbiciuni ale mele le pot întoarce în folosul meu spre a dobândi o îndreptare precum cea a vameșului (cf. Luca 18, 10-14). 3) Le „aduc conștient la picioarele lui Dumnezeu”, pentru că astfel se produce acea deșertare de sine și dau voie harului dumnezeiesc să intre în inima mea și să lucreze spre mântuirea mea, dându-mi puterea de a mă desprinde de păcat și de a putea împlini poruncile. Chiar dacă accentul cade azi nu pe nevoință, ci direct pe asumarea smerită a neputinței totale, „scopul rămâne neschimbat” (p. 106), anume cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoscându-L pe această cale și înțelegându-mi corect condiția mea în lume, voi putea primi apoi însuflețire de Sus și putere de a mă face părtaș chiar și la nevoințele asceților de odinioară. (pr. Constantin Sturzu, Sursa: Doxologia.ro)