Mă uit la destinul lui Avram Goldfaden, părintele teatrului idiș, și mă gândesc cu al cui seamănă. Ultimii lui ani au fost trăiți sub apăsarea copleșitoare a sărăciei. Deși piesele îi erau jucate cu succes în toată lumea, banii ce i se cuveneau nu mai ajungeau la el. Rareori directorii de teatru își îndreptau gândul și spre autor cufundat în nevoi.
Glumind amar, putem spune că Avram Goldfaden a fost un mare creator, căruia nu i-au lipsit decât drepturile de autor pentru a fi considerat un autor complet. Dar și mai dureros e că discipolii săi și-au întors privirea de la el, considerându-l un bătrân senil, terminat din punct de vedere artistic. Fără să vrea, discipolii săi arătau cât de mare și urâtă poate fi ingratitudinea omenească.
În această perioadă, părintele teatrului evreiesc a trăit umilințe greu de îndurat, de parcă ar fi încercat să demonstreze prin exemplul personal că geniile sunt lipsite deseori de cel mai elementar simț practic. Sărăcia l-a împins spre acte extreme, cum e acela de a-și vinde, unul câte unul, toate valorile, apoi toate bunurile din casă. A început cu bijuteriile, a continuat cu mobila, a terminat cu hainele.
În 1904, cu ultimii bani, obținuți din vânzarea lucrurilor sale, Goldfaden s-a întors în orașul pe care, alături de Iași, îl iubea cel mai mult: New York. Simțea că sfârșitul era aproape și voia ca ultima cortină să cadă pentru el aici, în metropola unde numele său devenise un punct de reper artistic.
La New York, s-a dedicat din nou scrisului, cu elanul din tinerețe. Noi piese de-ale sale vedeau luminile rampei, reprezentate cu un succes care făcea pereții sălilor de teatru să se cutremure, sub forța aplauzelor.
Dar lungile turnee din cursul anilor, asociate cu vitregiile și sărăcia din ultima parte a vieții și-au spus din păcate cuvântul. Ele s-au materializat într-o tuberculoză fatală, care l-a doborât la 68 de ani, o vârstă încă tânără pentru un creator artistic.
În 1908, într-o zi mohorâtă de 9 ianuarie, părintele teatrului evreiesc era condus pe ultimul lui drum spre cimitirul evreiesc Brooklyn. O mulțime imensă, formată din circa 75.000 de oameni simpli, însoțea cortegiul funerar.
A doua zi, scriind despre eveniment, „New York Times” îl numea „Shakespeare al evreilor”, dar în egală măsură „un ilustru bard evreu”, „un poet și un profet” al poporului său. Goldfaden intră și rămâne acolo unde îi este locul: în istorie.
În urma sa, au rămas circa 60 de piese, care continuă să se joace și astăzi, și mâine, cu un și mai mare succes, în lumea largă. În urma sa a rămas însă și o familie, care a continuat să trăiască în cea mai lucie sărăcie. Ceea ce a și determinat-o pe văduva lui să afirme, cu inima cernită, într-o scrisoare adresată unui prieten: „America știe doar să facă înmormântări frumoase.”
Iașiul i-a rămas recunoscător lui Goldfaden. „Teatrul Evreiesc de Stat”, care a funcționat aici între 1948 și 1965, i-a purtat numele.
În onoarea lui, municipalitatea Iașiului organizează periodic Festivalul internațional de teatru „Avram Goldafden”. Trupe iudaice din toată lumea urcă pe scena Iașiului, parcă pentru a lua ceva din magia creatoare a orașului de unde a plecat „Shakespeare al evreilor.”
