Avorturile în contextul globalizării (I)

Dacă sinuciderea constituie în viziunea multor autori, clerici și mireni – cel mai mare păcat, pentru că este săvârșit împotriva Duhului Sfânt și sinucigașul nu mai poate obține iertarea și mântuirea, pentru că nu mai are timp de pocăință și de îndreptare, avortul sau asasinatul asupra pruncului zămislit, cât ar fi de mic, dar nenăscut reprezintă unul dintre cele mai grele păcate, pentru că atentează la viața unui om lipsit de apărare și distruge un suflet pe care L-a pus Dumnezeu.
În contextul globalizării, care luptă astăzi pe toate căile împotriva valorilor creștine, naționale, tradiționale și culturale, avorturile se încadrează în atentatul împotriva familiei. Cum bine s-a spus în anumite materiale ce sunt postate pe internet, avortul este „rana de moarte a iubirii” (potrivit pr. Ilie Moldovan). Care iubire este vizată? Este atinsă în special relația sau iubirea dintre soți. Așa cum practicarea perversiunilor sexuale conduc în mod cert la suprimarea respectului și sentimentului curat al iubirii, la același deznodământ se ajunge și prin săvârșirea conștientă a crimei asupra pruncului nenăscut.
Liberalizarea avortului, o greșeală?
Observăm poate în zilele noastre cum apare implicit această lozincă și mesaj: „să trăiești puțin, dar bine”. Căutarea plăcerii și traiului comod și fără griji este cultivată astăzi printr-o mare parte a mass-mediei (televiziuni comerciale, radio, internet, literatură, teatru ș.a.m.d.).
De la această lozincă derivă apoi și principiul nesănătos: „Iubește și fă ce vrei!”. Întâlnim tot mai des tineri cărora, dacă li se face cea mai mică observație sau li se dau sfaturi, îți răspund cu promptitudine: „fac ce vreau cu viața mea!”.
Revenind la avort, „fac ce vreau cu viața mea” s-ar traduce prin „fac ce vreau cu trupul meu!”. Așa gândește „mama” care și-a pus în gând „să-și trăiască viața liber” și să nu mai aibă griji. Astfel gândește cineva care nu are în mintea sa conștiința săvârșirii unui păcat înfiorător. A-ți ucide propriul copil, indiferent de vârsta lui este în opinia noastră mai mult decât un păcat strigător la cer.
A vorbi astăzi despre avorturi consider că este un lucru binevenit și o mare necesitate. Ca români, ar trebui cred să ne amintim că prima lege adoptată la noi după așa-zisa revoluție din decembrie 1989 (o revoluție dirijată și confiscată de „comuniștii cu față umană” din eșaloanele inferioare), a fost tocmai liberalizarea avorturilor! Urmările dramatice pentru România, numai din acest punct de vedere, le resimțim până astăzi.
Pe plan internațional există convenții și tratate care privesc drepturile omului și chiar dreptul copilului dar nu există legi internaționale care să interzică avorturile și să ocrotească dreptul copilului nenăscut la viață.
Avortul, ucidere de om?
Părinte Ilie Cleopa, viețuitor în mănăstirea Sihăstria, ne spune: „Toate păcatele sunt păcate, dar pruncuciderea (adică avortul) este mai mare decât toate. O femeie care a făcut un singur avort, este oprită de la Sfânta împărtășanie 20 de ani. Este ucidere de om.” Astăzi, canoanele părinților duhovnici sunt mai blânde, poate și datorită ispitelor mai mari din vremurile noastre, dar căința pentru păcatul săvârșit trebuie să fie adevărată și fapta să fie răscumpărată prin multe fapte bune.
Sunt realmente revoltat citind de pildă, că în Marea Britanie și în alte țări, multe mii de embrioni umani sunt utilizați în laboratoarele de experimentare! Nici nu suntem și nici nu putem fi de acord cu fertilizarea in vitro, cu copiii concepuți în eprubetă, în cazul persoanelor care nu pot avea copii. Există posibilitatea adopției, există copii orfani… Sau, cum să nu te indignezi când afli că, „embrioni” umani, aflați în surplus, au fost utilizați pentru obținerea de produse cosmetice! Închipuiți-vă și dumneavoastră până unde au mers lucrurile!
Interesantă este și mărturia preotului Vasile Mihoc, tată a 13 copii, din care redăm selectiv câteva scurte pasaje:
„…V-ați pus întrebarea vreodată ce înseamnă viitorul neamului pentru noi? Vedeți dincolo de ziua de mâine? Ce viitor putem prevedea cu o țară secătuită de copii? Noi suntem o țară de pensionari. Pentru că în România pensionarii sunt vreo 6,5 milioane, iar încadrații activi sunt sub 4 milioane. E ceva ce nu s-a mai auzit. Școlile s-au golit. Dacă mergeți acum în sate în care școlile s-au creat cu foarte mare greutate, au dispărut pur și simplu din lipsă de copii… Este un adevăr foarte simplu și esențial, fundamental: copiii nu mai sunt binecuvântare, ci sunt blestem… De multe ori când vezi bătrâni cu totul neajutorați, ajunși de plâns, și te uiți mai de aproape la ei, îți dai seama că își merită soarta. Ei și-au făcut-o, cu voia lor.
Ei n-au vrut copii. Și acum au ajuns de aruncătura tuturor. Dar ne-o spune firea însăși, dacă suntem atenți la ceea ce înseamnă omul și la ceea ce înseamnă familia, ne dăm seama că ei sunt binecuvântarea lui Dumnezeu. Ce lucru mare e un copil!… Știți că România este o țară scăldată în sângele pruncilor nevinovați (al căror număr nu-l putem ști noi – n.a.). Și de aceea, la toate devierile vieții noastre răzbate prezența acestui blestem. Și chiar dacă vom intra în comunitatea europeană (ceea ce s-a întâmplat între timp – n.a.), chiar dacă vom începe să avem bani și mașini frumoase, chiar dacă vom începe să avem șosele și autostrăzi, ca-n occident, blestemul tot va stărui asupra noastră, atâta vreme cât nu ne vom întoarce, cât nu ne vom da seama de marele păcat în care ne aflăm”.