Avocatul Poporului, Ioan Muraru, se declară dezamăgit de sistemul de stat din România de astăzi și admite, într-un interviu acordat agenției MEDIAFAX, că a fost naiv la începutul anilor 1990, atunci când a crezut că, odată cu eliberarea, poporul român „se va și îndrepta”.
Ioan Muraru este unul dintre specialiștii români în drept constituțional, materie pe care o predă de o viață studenților la Drept. În această calitate a lucrat la elaborarea Constituției din 1991, după care a devenit judecător la Curtea Constituțională, poziție pe care a ocupat-o timp de nouă ani. A devenit apoi, din 2001, șef al instituției Avocatul Poporului, fiind reconfirmat, în 2006, pentru un nou mandat de cinci ani la conducerea acesteia.
Într-un interviu acordat agenției MEDIAFAX, Ioan Muraru face un diagnostic al sistemului de stat din ultimii 20 de ani și se declară în mod special dezamăgit de ultimii doi ani, în care, după spusele lui, eficiența instituțiilor a cunoscut un trend descendent.
Profesorul Muraru, care așteaptă ca Parlamentul să-l desemneze pe succesorul său la conducerea Avocatului Poporului încă din 10 mai, ziua în care mandatul său a expirat, vorbește, în interviu, și despre realizările sale în această funcție, dar mai ales despre lucrurile pe care le-a văzut cu ocazia vizitelor de documentare făcute în străinătate de-a lungul anilor și pe care cu regret afirmă că nu a fost capabil să le implementeze și în sistemul instituțional românesc.
După 19 ani în funcții extrem de importante în statul român, cu dezamăgire Muraru afirmă că nu mai vrea să lucreze în instituțiile statului român și că nu acceptă distincții din partea instituțiilor de stat întrucât apreciază că această practică este „ceva demagogic, fals”.
Prezentăm integral interviul acordat de Avocatul Poporului, Ioan Muraru, agenției de presă MEDIAFAX:
Reporter: Spuneați recent că instituția pe care ați condus-o aproape zece ani este una a speranței. Chiar așa v-ați exprimat. La ce v-ați referit atunci, domnule profesor. Ce este, de fapt, Avocatul Poporului, în plus față de definiția legală. Ce e Avocatul Poporului și cum funcționează el în România?
Ioan Muraru: Vreau să vă spun că într-adevăr am făcut această afirmație și nu sunt prea fericit, și am să vă spun de ce, să constat că și astăzi a rămas o instituție a speranței în România. De ce spun acest lucru? Eu sunt unul din redactorii Constituției din 1991, am fost expertul, și știți că experții sunt cei care duc în spinare munca. Printre alte instituții noi, cum a fost Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, într-o structură aparte, atunci s-a hotărât în Comisia de redactare să creăm și un Ombudsman – asta e denumirea europeană. Și deci am creat acest Ombudsman, sub denumirea românească de Avocat al Poporului, pentru că atunci cuvântul ombudsman era necunoscut chiar și în rândul specialiștilor. Câțiva mai știau, mai ales universitarii știau despre aceste lucruri pentru că le predau, le explicau și așa mai departe. Și s-a creat această instituție. Îmi amintesc și acuma foarte bine, am discutat foarte mult în Comisie, nu structura ca atare, pentru că aveam modele europene, aici e mai ușor, să știți, și le adaptăm. E exact ca în Europa. Problema era dacă cetățenii vor înțelege această instituție nouă, de tip suedez. Și a doua: dacă autoritățile vor înțelege rostul acestei instituții.
Am fost desemnat în 2001 în această funcție; de fapt am primit un mandat. Un mandat care mi s-a explicat prin faptul că, deoarece am lucrat la redactarea Constituției, noi avem obligația măcar moral să și punem să funcționeze instituțiile noastre. Până atunci am lucrat la Curtea Constituțională tot din același motiv. Am preluat mandatul cu foarte multă speranță atunci și am să vă spun că s-au realizat multe lucruri o perioadă, după care lucrurile s-au oprit total, în sensul perfecționării instituției, numai la aceasta mă refer, așa cum facem noi de fapt în România: începem câte ceva grandios și, încet-încet, se pierde ca apa în nisip. Atunci când am venit la instituție mi-am menținut ideea că este o instituție a speranței pentru că deja înțelesesem: erau patru ani deja de existență, instituția a fost condusă de un coleg și un prieten de-al meu, dar nu se impusese. Această instituție, așa, glumind puțin, era tratată ca un fel de Cenușăreasă a statului, pentru că nu știu dacă dumneavoastră vă amintiți, știu că presa făcea glume pe treaba asta, sediul instituției inițial a fost la cantina Senatului. Ceea ce era cu totul ieșit din comun. După aceea ne-au mai dus într-un loc, nu vă spun peripețiile astea legate de sediu, dar am spus că este a speranței pentru cetățeni. Sub acest aspect nu m-am înșelat pentru că an de an foarte mulți cetățeni vin la noi cu problemele lor de viață, cu necazurile lor. E adevărat: sunt mărunte pentru, știu eu, televiziunile centrale. Nu se ocupă lumea de asta, se ocupă cu altele. Dar pentru un cetățean, știu eu, de exemplu, recalcularea unei pensii, reobținerea locului de muncă, de unde a fost, crede el, destituit abuziv, obținerea casei pe care, știu eu, statul i-a luat-o abuziv în perioada aceea comunistă. Pentru cetățean acestea sunt probleme vitale. Sigur că nu interesează atât de mult țara ca întreg, sunt alte probleme: cum construim autostrăzi, altele. Astea nu. Cetățenii însă au venit în număr foarte mare, încât am ajuns ca în ultimii ani să avem cam 25.000-30.000 de acțiuni. Prin asta înțeleg petiții, dispecerate, audiențe.
Autoritățile publice însă au avut un comportament în timp foarte interesant. De exemplu, Parlamentul României a fost atent multă vreme. În ce sens? Am realizat, împreună cu Parlamentul, fără îndoială, anumite modificări ale legii de organizare și funcționare, pentru ca să facem instituția mai activă, și chiar am realizat o perfecționare constituțională. Chiar dacă unii deputați, senatori erau foarte nemulțumiți de acest lucru. Toate aceste realizări legislative au fost binevenite, cu excepția ultimei, care a reflectat foarte clar poziția aceasta de indiferență a Parlamentului față de Avocatul Poporului.
Rep.: Vă referiți la problema de buget de anul trecut?
I.M: Nu! Ah, bugetul este o altă problemă. Noi am înaintat, în urmă cu vreo doi ani, Parlamentului o lege de revizuire a legii noastre, o lege care nu solicita fonduri în plus. Era, cum să vă spun, o lege, fără a exagera, de impresie artistică, dacă pot spune așa. Singura chestiune mai de fond a fost să creăm și cel de-al 15-lea birou teritorial pentru județele astea din sudul țării, unde asigurăm noi, de la centru. Or asta e foarte complicat. Ei, asta este o realizare. Trebuie să o spun, eu o spun cu simpatie pentru Parlament: n-au citit legea cu atenție. Tot timpul ni se spunea că n-au fonduri, dar am spus „Nu se cer fonduri!”. Și apoi, după ce am discutat cu unii mai importanți de acolo, le-am explicat că o lege organică, așa cum e a noastră, se dă pentru zece ani, pentru 15 ani. Fondurile se dau anual. Deci, în momentul în care ai fonduri, poți să le dai, dar, pentru ca să poți să dai, trebuie să ai un cadru juridic îndelungat. N-au înțeles deloc treaba asta sau n-au vrut să înțeleagă, nu știu, nu pot să spun eu …
Revenind însă în timp, în timp noi am creat relații foarte bune, civilizate cu Parlamentul, e adevărat, până în ultimii vreo doi ani. Nu în sensul că ne-am certat cu parlamentarii, că ei sunt șefii noștrii, deci nu mă cert eu cu șefii, nu asta este problema. Am realizat relații foarte bune cu Poliția, pentru că avem niște obligații, drepturi reciproce, am realizat relații foarte bune cu penitenciarele, am avut o colaborare foarte bună, n-am avut niciodată niciun obstacol în a ne duce, a sta de vorbă cu deținuții, care reclamau, fără îndoială, că noi nu avem prea multe… da’ cât avem noi… Am avut relații, eu aș spune, foarte bune cu Curtea Constituțională și ce e interesant de reținut, în timp așa mai vedeam anumite critici în sensul că judecătorii constituționali mi-ar face așa, un favor, că-mi dau câștig de cauză. Am și pierdut procese multe, ale noastre, pe care le-am pornit noi, dar am și câștigat. Trebuie să vă spun: am stat de vorbă cu judecătorii, noi atunci când sesizăm Curtea Constituțională, noi direct, lucrăm la document și nu-i dăm drumul dacă nu e motivat și dacă nu vedem că avem șanse de câștig măcar 40 la sută. Datorită acestui lucru am fost deseori certat de partide politice, pentru că ei au confundat poziția asta a noastră față de Curtea Constituțională cu poziția poștașului față de pensionar. Nu. Și le-am explicat mereu: noi în primul rând examinăm cu atenție plângerile dumneavoastră, vedem dacă putem să sesizăm Curtea Constituțională, dar dacă nu sunt întemeiate, noi nu sesizăm.
Rep.: Mai devreme spuneați că sunteți ușor mâhnit de evoluția pe care a avut-o această instituție în sensul impunerii în fața altor autorități ale statului. Domnule profesor, în acești zece ani de când conduceți, cum ați văzut dumneavoastră răspunsul autorităților, răspunsul instituțiilor statului la problemele oamenilor? Am înțeles, astea sunt problemele instituției Avocatului Poporului ca entitate. Cum vi se pare că a evoluat gradul de reacție, gradul de deschidere?
I.M.: Aici s-a mers foarte greu și se merge foarte greu pentru că, din păcate, la noi birocratismul este în floare, indolența funcționarilor publici este în creștere și sub acest aspect n-am reușit să creăm un sistem de colaborare rapidă, eficientă cu primăriile – pentru că aici sunt marile probleme, cu direcțiile de pensii – pentru că aici sunt marile probleme. N-am reușit să realizăm sau n-am simțit sprijinul deosebit al prefecților, cu mici excepții. N-am reușit să realizăm, sau mai bine zis să-i mai dinamizăm, pe cei de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar la primării îndeosebi direcțiile care se ocupă tot cu restituirea. Aici am insistat, am revenit, am solicitat, i-am reclamat, un fel de-a zice, că dacă primăria nu-ți răspunde noi trimitem la prefect, dacă prefectul nu răspunde trimitem la Guvern și acolo se îngroapă toate.
Rep.: Cum vă explicați atitudinea asta? E o atitudine de vătaf, până la urmă?
I.M: Nu… Am să vă spun un lucru pe care îl spun cu toată responsabilitatea și cu prietenie pentru sistemul nostru statal, juridic, actual, la construcția căruia am pus și eu câteva virgule. Sunt puțin dezamăgit. N-am bănuit că ajungem în acest impas. Un impas generat de foarte multor cauze, dar eu am impresia că în general nu s-a pus accent pe profesionalism, în instituțiile unde trebuie să existe profesionalism. Politicul s-a infiltrat prea mult, până în zone unde ai nevoie de profesioniști, nu de apreciere politică. Nu știu cum să vă spun, nu se poate! E ca și cum ai pune un … știu eu, un membru marcant al unui partid să te opereze pe inimă. Nu se poate așa ceva! Eu am fost întotdeauna pe ideea că în materie de specialitate să consultăm profesioniștii, pe ei să-i punem, le asigurăm răspunderea, și-așa mai departe. Aparatul nostru de stat la ora actuală nu se prezintă așa cum l-am gândit noi la redactarea Constituției.
Rep.: Spuneați, tot recent, că, citez: „În România ultimilor ani, cetățeanul nu prea mai contează în fața guvernanților, care dau dovadă de nepăsare totală.” Câți dintre oamenii care vin la Avocatul Poporului cu o problemă – reală, nu închipuită – pleacă cu ea rezolvată?
I.M: Rezolvată… Noi mediem, noi nu sancționăm. Noi solicităm regândirea. Și atunci când te lovești de opacitate totul cade. La întrebarea dumneavoastră, care se poate pune și este, aș spune, pertinentă și are legătură foarte multă cu ceea ce discutăm, eu aș aprecia, nu vă pot da o statistică foarte farmaceutică, aș aprecia că în jur de 40 la sută și-au rezolvat problemele și cu sprijinul nostru. Cum se pune problema? De ce am spus că noi lucrăm cu acest cuvânt: clarificare? Pentru că rezolvarea n-o facem noi, noi sprijim rezolvarea. Și iată: de exemplu, la noi dacă vin, să spunem, zece petiționari, să luăm o cifră mică, dacă vin zece petiționari, dintre ei cel puțin trei vin cu probleme care nu țin de competența noastră. Care este aspectul important? Noi îl lămurim, stăm de vorbă cu fiecare. Dăm o consultație. Le spunem: „Domnule, în această chestiune, trebuie să te adresezi, după caz, judecătorului, procurorului, polițistului, primarului”. Îi arătăm ce trebuie să facă. Deci pe ei îi scot din cifra asta totală, dar este întotdeauna o petiție la care s-a lucrat, pentru că un expert se ocupă, studiază, stă de vorbă cu omul sau îi scrie o scrisoare. Apoi o mare categorie de petiții din astea zece – să spunem, știu eu, cel puțin șase-șapte, problemele țin de noi, în sensul că suntem obligați să intervenim. Probleme cum ar fi restituirea de imobile. În ce sens? Vine omul, se plânge că a solicitat de trei ani la primărie, nici măcar nu i s-a răspuns. Atunci experții noștrii se deplasează la funcționarul care ține dosarul, discută și află cauza. Se poate să afle că sunt multe cauze, nu întâmplător revin la acest lucru, când se analizează, funcționarul spune: „Nu mi-a dat actele cutare, cutare, cutare”… Normal, funcționarul trebuia să-i scrie cetățeanului, așa e corect într-un stat atent. Nu s-a derajat! Îi scriem noi cetățeanului. Sau funcționarul spune: „Da, am trimis!”. E acel, știu eu, acea cascadă și acele etape prin care merge această cerere.
Unele le-am rezolvat, de genul ăsta, și le-am rezolvat nu noi, dar am intervenit în rezolvare. Legea ne obligă la acest lucru. Sau, de exemplu, în materie de penitenciare. Vă spuneam că avem o colaborare bună. Deținuții se plâng câteodată direct la noi. Îi mai învață și avocații, ne mai dau și în judecată ca să se mai plimbe, sunt niște viclenii de-astea juridice pe care, sigur, noi le tratăm ca atare. În funcție de ce ne scrie deținutul, ne deplasăm la locul de deținere (…) stăm de vorbă cu deținutul, stăm de vorbă cu directorul închisorii, mediem și, uneori, să știți că le rezolvăm. Atunci când cererea e serioasă. Aici e zonă în care trebuie să fii foarte atent. Pot să vă spun așa, din amintiri, că odată, la un penitenciar, un deținut tot solicita o copie de pe dosarul lui medical – sunt și oameni bolnavi, fără îndoială – și i se refuza pe motiv că nu-știu-ce, că e secret. Am cerut penitenciarului, penitenciarul a spus „nu putem să eliberăm”. Ne-am adresat Administrației Naționale a Penitenciarilor, unde sunt oameni înțelepți oricum, și i s-a dat certificat. De ce vroia o copie? Ca să dea la familie, să-i aducă medicamente. Iată o cerere întemeiată, care ajunge greu pe alte căi, să știți.
Am mai rezolvat și alte probleme. De exemplu, când a fost cu cazul Crulic în Polonia. Vreau să vă spun că atunci chiar, într-un fel, nu mi-au plăcut autoritățile române, nici Ministerul de Externe, nici Ministerul Justiției. A trebuit până la urmă să clarificăm noi cu obudsmanul din Polonia. I-am scris, i-am explicat, ei au verificat și până la urmă mi-au și comunicat că niște medici de la penitenciarul respectiv, nu era o problemă pur judiciară, au fost trimiși în judecată. Nu mai știu după aceea. Dar am scris familiei, am explicat și mai ales atunci am solicitat și Ministerului de Externe și Ministerului de Justiție, pentru că era un caz mediatizat, să se implice. Nu prea s-au implicat. Vedeți rezolvarea. Noi sprijinim, încercăm cât putem.
Eu zic că am soluționat, exagerând. Am intervenit, mai bine zis. Am avut câțiva români deținuți în Andora, departe de țară, nimeni… Voiau, solicitau ceva. Un sprijin judiciar… Am luat legătura cu consulii noștri, s-au dus, au stat de vorbă… Iată modalități foarte interesante, simple de rezolvare, dar nu întotdeauna reușim.
Rep.: Știu că Avocatul Poporului, atunci când are bani, poate să-și permită să întrețină o relație civilizată cu instituțiile similare din UE. Cum e la ei, domnule profesor? Au aceleași probleme, se întâmplă atunci când obudsmanul german, să zicem, scrie unei primării din nu-știu-ce comună sau nu-știu-ce orășel și ridică o problemă, primăria să nu-l bage în seamă, pur și simplu?
I.M: Vreau să vă spun că ar trebui să fie o problemă de perspectivă. De aceea v-am spus că la noi (Avocatul Poporului, n.r.) este încă o instituție a speranței.
Rep.: La ei mai e o instituție a speranței?
I.M: Nu! Nu. Eu am vizitat în mod deosebit câțiva ombudsmani. Am fost încântat, de exemplu, de ombusmanii din Olanda. Acolo e un alt sistem, descentralizat. Am fost și în capitală, la obudsmanul național, dar am fost la Amsterdam de mai multe ori și ombudsmanul de acolo a venit, am rămas pur și simplu entuziasmat în felul meu, eu sunt un optimist. Ne-am dus la primărie cu el, ei acolo sunt plătiți de primărie, e o descentralizare frumoasă în Olanda. Trebuie să știți că ne-a primit primarul, ne-a explicat că sunt relații foarte bune, că întotdeauna când vine ombudsmanul are ușa deschisă. În Germania la fel, în Germania mai mult am avut legături cu ombudsmanul pentru armată. Am încercat și în România să-i atrag pe cei din armată să facem împreună un proiect de lege, n-am reușit. În Franța am colaborat foarte bine cu ombudsmanul de acolo, mediatorul republicii, și colaborăm foarte bine cu ombudsmanul UE, dar au bugete mari – nu exagerate, să știți că ei nu sunt risipitori – au bugete mari, rezonabile dacă pot spune așa, pot să-și îndeplinească acțiunile pentru că sunt subvenționați.
Rep.: Eficiența lor în medierea problemelor pentru cetățean…
I.M: Este mare. Dar ei au mai puține probleme decât la noi, pentru că acolo funcționează bine primăriile, justiția și-așa mai departe.
Rep.: Pentru corectitudine, dacă noi avem 30.000 de cazuri într-un an, de petiții să zicem, câte sunt în Olanda, domnule profesor?
I.M.: Ei n-am… sunt mai puține, în orice caz. În jur de 10.000-11.000, ei n-au… Ei au și o pupulație mai mică decât noi. Însă acolo, vedeți dumneavoastră, Olanda este o țară care din toate punctele de vedere să situează chiar puțin deasupra Germaniei în ce privește organizarea, funcționarea… E un sistem serios, ce să mai discutăm. Adică e un aparat de stat serios, care acolo funcționarul nu-și permite ca la noi să țină, știu eu, o petiție luni de zile, fără să se uite pe ea. Nu se poate așa ceva!
Rep.: Aș schimba puțin registrul acum, și m-aș adresa fostului judecător de Curte Constituțională. Cum vi se pare că s-a comportat instituția aceasta în ultimii ani? Vă întreb asta pentru că au existat, nu știu, poate zeci, poate sute de acuzații de partizanat politic în diferite cauze care au ajuns pe masa judecătorilor de la Curtea Constituțională.
I.M: Eu, din spirit de solidaritate, n-am criticat Curtea Constituțională, în primul rând pentru că la redactarea Constituției m-am ocupat și de această problemă și apoi pentru că am lucrat (acolo, n.r.). E o chestiune… În ultimii ani însă am avut câteva dezamăgiri, de aceea, pentru prima dată, în anul 2010, am scris un studiu în Revista română de drept privat, unde am criticat câteva decizii ale Curții. Am dat acum două studii de asemenea, în ideea de a le atrage atenția să fie numai profesioniști.
Rep.: Vi se pare că și pe acolo a intrat politicul mai mult decât era cazul?
I.M: Nu știu, cred că avem noi românii această, știu eu, meteahnă de a trata politic orice problemă. Or, vedeți dumneavoastră, instituțiile de gen Curte Constituțională și dreptul ca atare se creează pe comenzi politice, dar sunt juridicizări ale comenzilor politice. Deci cel care ajunge acolo rupe legătura cu politicul și se ține de activitatea propriu-zisă.
Rep.: Asta probabil era la momentul inițial gândirea pentru Curtea Constituțională, pentru că de la început a fost locul unde se întâlneau politicul cu sistemul judiciar.
I.M: Da. Fără îndoială, pentru că de aceea Curtea Constituțională este o instituție juridică, caracterul politic rezultă din modul de desemnare a judecătorului. Parlament, președinte. Apoi din unele activități. Ați văzut, Curtea Constituțională se ocupă și de referendum, și de alegeri, iar astea sunt mai mult activități politice, în formulele lor juridice. Dar mi se pare că în ultimii, mai ales doi ani, multe decizii sunt criticabile. Eu respect deciziile Curții, deci ca jurist nu discut asta, însă ca teoretician am dreptul moral uneori să mă pronunț asupra slăbiciunilor.
Rep.: Spuneați recent că din punctul dumneavoastră de vedere sistemul de guvernare, sistemul statal din România ar trebui ușor revizuit, pe ici pe colo chiar schimbat. Ce soluții ați vedea dumneavoastră? Mă gândesc acum, ați fost nouă ani judecător al Curții Constituționale, apoi zece ani Avocatul Poporului… Cum ați vedea dumneavoastră schimbarea asta? Și v-aș propune să o luăm pe rând: Legislativ, Executiv, putere judecătorească. În ce mod să fie regândite aceste trei puteri?
I.M: Este o problemă de mare perspectivă. Nu se poate face nici anul ăsta, nici la anul, pentru că aici trebuie o gândire. O gândire științifică aș spune, care să plece de la realitățiile Uniunii Europene, noi avem exemplu Uniunea Europeană, de la tradițiile noastre, și, mai ales, cei care lucrează la o asemenea reformă trebuie să încerce să facă autorități eficiente. Aici e marea problemă pentru mine, pe care o gândesc eu. Nu mă aventurez în soluții, probabil că după ce am să-mi închei mandatul o să mă apuc probabil să scriu, pentru că și eu trebuie să gândesc. De exemplu, trebuie să gândim cum facem mai eficientă activitatea parlamentară. Eu nu intru în discuția asta cu Parlament unicameral, bicameral. Problema este cum să facem să avem un Parlament operativ, eficient. Apoi cum să facem ca perspectivă – eu gândesc ca un teoretician – să avem un Guvern operativ și eficient.
Eu cred că avem prea multe ministere, în primul rând, care nu se justifică la noi. Nu se justifică la noi! Din cauza acestui lucru sunt multe greșeli în guvernare. Apoi trebuie să gândim – trebuie s-o spun aici, am mai spus-o aici cu studenții, că în discuție ei sunt mai întrebători, mai – cum putem da mai multă putere și credibilitate justiției? Și am să spun aici un lucru care în mod sigur nu va plăcea multora: personal îmi reproșez că în Constituția din 1991 am acordat cu prea multă ușurință inamovibilitatea. Cred că am cedat entuziasmului momentului și ideii – de acea vă spun că sunt puțin dezamăgit – ideii că noi românii ne-am eliberat, cutare, și avem voie să facem foarte multe lucruri. Eu am crezut – în naiv, acum îmi dau seama – că deodată ne și îndreptăm.
Iată un aspect care e nevralgic, să știți. Asta le-am mai spus-o, și ei se supără pentru că, sigur, nu vor să înțeleagă ce mult înseamnă un judecător cu mai multă responsabilitate. Și de ce spun asta? Eu nu spun asta pentru că ascult emisiuni la televiziune, eu nu mă uit la talk-show-uri. Eu constat acest lucru din examinarea petițiilor oamenilor care se plâng împotriva judecătorilor. Citesc și mi se pare că ceva nu e în regulă la capitolul responsabilitate aceasta. Nu știu, de pregătire trebuie să se ocupe Consiliul Superior al Magistraturii… Chiar Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui regândit într-o viziune vest europeană. Eu am lucrat și la revizuirea Constituției în 2003 și trebuie să știți că au fost multe discuții, în comisia de redactare și în Parlament, legate de Consiliul Superior al Magistraturii. Am crezut că facem un lucru reușit, dar se pare că nu s-a reușit acest lucru. Iată, deci, v-am dat numai câteva aspecte. Sunt multe, multe aspecte. Eu când spun regândirea sistemului de guvernare ăsta ar putea fi, știu eu, un studiu al unui institut de cercetare, că nu e simplu. Luat de sus până jos.
Rep.: Spuneați de exemplu, ca o chestiune concretă, că ordonanțele de urgență sunt o pacoste pentru români.
I.M: Trebuiesc desființate astea. Trebuie desființate, și, probabil, că mai există prin stenogramele discuțiilor de la modificarea Constituției din 2003, eu am cerut atunci comisiei să le desființăm. Nu numai că nu s-au desființat – că într-o comisie decide, nu?, majoritatea. Așa este, e firesc și eu respect. Nu numai că nu s-au desființat, dar s-au dat Guvernului puteri mai mari decât aveau înainte. Încât spuneam „Măcar să lăsăm textul așa!”, pentru că am intuit ce se întâmplă. Pe mine m-a preocupat problema acestei legislații delegate. Am scris și o carte mai demult. Și am văzut pericolul în timp, am văzut pericolul în timp. Și, mai ales, de ce reveneam la profesionalism? O spun tot cu prietenie, eu nu mă cert cu nimeni, n-am veleități din astea: multe ordonanțe de urgență – se justifică sau nu, asta e o altă problemă – nu sunt reușite din punct de vedere al tehnicilor de reglementare. De aceea stresează lumea, enervează. Sunt pripite.
Apropo: în 2008 s-a format noul Guvern, că au fost alegerile parlamentare, Guvern PSD – PDL și așa mai departe… Eu nu mă bag în politică, mă distrez când văd că lumea uită de la an la an anumite lucruri… Și imediat s-au grăbit atunci, printr-o ordonanță de urgență, să desființeze cumulul pensiilor cu salariile. Știu că le-am spus, m-am întâlnit cu niște miniștri cu care am relații foarte bune, și, glumind, le-am spus: „În loc să-i lăsați pe români de Crăciun să-și mănânce în tihnă sarmalele ați venit cu măsurile astea financiare…”. Am atacat la Curte ordonanța, Curtea a acceptat atacul, dar, trebuie s-o spun, Curtea m-a lucrat, cum să spune românește, într-un mod foarte viclean juridicește.
Am avut patru puncte – capete de cerere, cum le spunem noi în justiție – Curtea l-a analizat numai pe primul, care era o chestiune procedurală, nu le-a mai analizat pe celelalte, și s-a pronunțat „Admitem sesizarea Avocatului Poporului, desființăm ordonanța”. Drept pentru care primul ministru – și pe bună dreptate, și eu făceam la fel – a zis „Da, Curtea a anulat, dar numai probleme de procedură, și mergem la Parlament”. Ei, eu zic că a fost ceva pripit. Și din partea Curții, și din partea Guvernului. Iată de ce, din punctul meu de vedere, la experiența mea de viață, experiența profesională, cred că trebuie puțin regândit tot sistemul de guvernare.
Rep.: Domnule Muraru, mandatul dumneavoastră la Avocatului Poporului a expirat.
I.M: În mai, în luna mai, de ziua Regelui.
Rep.: Cum plecați din acest post, sunteți mulțumit de ce ați reușit să faceți măcar pentru entitatea asta numită Avocatul Poporului ca reprezentare, ca nivel de, știu eu, de impunere în fața celorlalte autorități ale statului?
I.M: În momentul în care am fost numit Avocat al Poporului am reformat echipa, în mare măsură. Deci aducând oameni, în măsura în care găseam, că e greu să găsești juriști mai ales, am reformat și, împreună, am consolidat instituția legislativ și constituțional. Două, aș spune, exagerând puțin, reforme: am creat birouri teritoriale în țară, pentru ca cetățenii din țară să nu facă deplasări la București pentru problemele lor, o chestiune foarte importantă. După aceea am realizat, prin Constituția din 2003, să ne implicăm în controlul de constituționalitate. Aceasta ne-a dat o anumită putere de a interveni în problemele delicate, cum ar fi odonanțe de urgență, cum ar fi legi, și așa mai departe. Apoi aici mai avem puncte de vedere și trebuie să vă spun că așa mi-au spus judecătorii de la Curtea Constituțională, de cele mai multe ori ei s-au orientat după punctele noastre de vedere, pentru că erau punctele de vedere date de specialiști. Aici (la Avocatul Poporului, n.r.) cei mai mulți sunt juriști. Și după ce au învățat bucătăria controlului de constituționalitate au început să facă lucruri excelente.
N-am realizat însă așa cum mi-aș fi dorit… Eu, vreau să vă spun, am fost mult plimbat de statul român prin lume, după Revoluție, ca să mă documentez, să fac, să aducem îmbunătățiri legislative, și am văzut multe lucruri și apoi mi-am dorit să realizez ceea ce am văzut. Ei, sub acest aspect n-am reușit!
N-am reușit pentru că instituția are un statut foarte interesant: noi nu suntem subordonați decât Parlamentului, deci Parlamentul este șeful nostru. Aparent e bine: independență, autonomie. De fapt, e rău. Din această cauză, Guvernul, și mai ales Ministerul Finanțelor, întotdeauna ne-au tratat cu indiferență. Nu ne-au spus-o direct, dar… „Nu sunteți instituția noastră!”. Nu suntem autoritate administrativă, suntem o creație foarte interesantă constituțională. Din această cauză ne-au lăsat fără posibilitățile materiale de care avem nevoie. Vedeți dumneavoastră, noi trebuie să facem anchete, ne obligă legea. Ancheta presupune – și nu, nu mă cobor la nivelul ultimului grevist – presupune oameni pe care să-i plătești, cheltuieli de transport, cheltuieli de cazare. Nu-s! Apoi, noi suntem în Europa într-o asociație a ombudsmanilor. Eu sunt membru în Comitetul Executiv al Asociației. În ultimii doi ani nu m-am putut duce, pentru că participarea se face pe contul instituției. Iată deci…
E un lucru rău pentru instituție, nu pentru mine, eu am umblat mult în lume… De ce? Pentru că nu putem menține legătura directă cu Diamandouros, care este mediatorul european, cu cei de la asociația noastră care sunt, știu eu președinți, cutare. Nu. Iată dificultăți. Dificultăți mari sunt, de asemenea, chiar în legătură cu sediul acesta.
Mai mult decât atâta, o să vă spus de ce mai sunt supărat. Guvernul și Parlamentul, încălcând legea asta, care este, desigur, o recomandare, nu ne consultă atunci când iau măsuri care privesc instituția.
Ne-au dat, de exemplu, prin ultima lege – și ne chinuim acuma, rugăm pe ăia de la CSM să ne ajute – ne-au dat obligația de a formula recursuri în interesul legii. Am discutat înainte cu ministrul Justiției și i-am explicat că sunt două impedimente majore. În primul rând este o activitate judiciară și noi nu trebuie să fim integrați acolo și, în al doilea rând, îmi trebuie profesioniști pentru asta. Să știți, e o activitate grea! Și eu, care am lucrat în toate meseriile juridice, întâmpin dificultăți, trebuie să iau cărțile din nou, să văd ce e cu…
Acuma vin cu altă invenție: statul român, prin sistemul ONU și UE, are obligația să creeze o entitate, o autoritate statală care să supravegheze pușcăriile și locurile de deținere de la poliție, să verifice dacă se aplică tratamente umane – se mai întâmplă și d-astea, nu trebuie să ne ferim, asta e în toată lumea. Și tot mă somează să fiu de acord. Le explic mereu că instituția, așa cum se prezintă, nu poate face față (și acestei noi responsabilități, n.r.).
Problema mie mi se pare – eu încă am o doză de responsabilitate – mi se pare uneori aproape delicată, pentru că unii dintre guvernanții noștri raportează: „S-a făcut cutare lucru!”. Când vin controlorii din UE mai ales – ați văzut că toată ziua ne controlează – ce o să constate? Că au dat această chestiune, care e foarte importantă să știți, este o problemă delicată, unei instituții care n-o poate face!
Iată deci cum se pun problemele. Iată de ce în mintea mea se dezvoltă această idee de regândire a sistemului de guvernare. Mergând chiar până – am în minte și acest lucru – până chiar la reformarea Ministerului Justiției, care mi se pare că nu mai are rost în sistem. Eu am relații foarte bune cu ei, n-am… dar discutând instituțional, constituțional. Din moment ce ai creat Consiliul Superior al Magistraturii, care a preluat tot, controlul judecătorilor, cutare…. A!, să existe o legătură Guvern-justiție printr-o formă, un ministru fără portofoliu, dar nu un minister care are sute de angajați.
Astea sunt problemele. De aceea vă spun că e dificil, că e o chestiune de durată. E dificil în primul rând să construiești chiar teoretic, iar la noi, din punct de vedere practic, e dificil să muți, parcă ar fi niște piese de șah imense, grele.
Rep.: Ce planuri aveți după ce o să predați biroul, domnule profesor. Unde vă duceți?
I.M: A! Nu am… În primul rând, o spun cu respect, cu o anumită dezamăgire, nu mai vreau să mai lucrez în instituțiile statului. În măsura în care forțele mele mai țin, mă orientez spre o cercetare individuală, în măsura în care mai am niște doctoranzi pe care-i conduc, deci spre activitățile didactice, pentru că – trebuie s-o spun, probabil că guvernanți de atunci nu-și mai amintesc – eu de la început am avut rezerve când tot mă chemau. Aveam numite rezerve. Mi se reproșa mereu, poate pe bună dreptate, că nu înțelegeau de cei noi, unii, nu dorim să ne implicăm în procesul acesta de reconstrucție statală. Unii colegi de-ai mei au refuzat de la început, au avut o gândire mai prospectivă. Ei, și atunci am lucrat. În comisia constituțională am făcut-o cu mare plăcere, însă după aceea aș fi vrut să fiu exonerat de asemenea munci. Ei, a început negocierea pentru Curtea Constituțională și era acest reproș atunci al timpului, poate întrebați pe cei care au trăit momentele acestea, care ni se aducea mai ales nouă, universitarilor, că nu vrem să ne implicăm. Eram priviți așa… și atunci, bun!, am mers. M-am dus atunci, zic: „Bine, stau vreo doi ani la Curtea Constituțională, până se pune…”
Rep.: Ați stat nouă.
I.M: Și m-am trezit când expira mandatul. M-au invitat, mi-au spus: „Uite că avem dincolo, trebuie să facem și acolo ceva”, și uite așa au trecut anii.
Realmente mă voi ocupa – sigur, cât mă țin forțele – mai mult de probleme științifice, cum ar fi și asta, să știți. Va rămâne o preocupare, îmi voi găsi un colectiv de colaboratori teoreticieni, ca să regândim, pe parcurs, în timp, să propunem o soluție. Nu cred că va fi și adoptată, eu știu de ce: pentru că soluția noastră va fi cam nemțească, dar încercăm. Asta e frumusețea!
Rep.: Va fi o negociere politică referitoare la succesorul dumneavoastră în acest post?
I.M: Da. Va fi o negociere politică, pentru că alegerea se face în ședința comună a Camerelor Parlamentului. Persoana care va trebui să candideze nu trebuie să candideze dacă nu știe din timp că are asentimentul grupurilor politice. Nu destăinui din… Eu n-am participat la negocieri… Trebuie să știți că eu, când m-am dus pentru a-mi fi reînnoit mandatul, aveam asigurarea grupurilor politice parlamentare, direct dată de lideri, că voi fi votat. Pentru că altfel pare ciudat… Nu mă duceam. Nu mă duceam! Cum să te duci la o alegere de asta și să te trezești că nu te votează? Și, printre altele, după flerul meu, să știți că au votat împotriva mea cei mai mulți din zonele în care presa mă dădea favorit, dacă vă interesează.
Astea sunt micile, știu eu, probleme parlamentare. Cert este că, repet, eu le-am mai spus unora care mă mai întrebau, nu se poate fără sprijinul politic al unor grupuri parlamentare. Că nu te votează!
Rep.: Dar e normal? N-ar trebui să fie un specialist ales altfel, recomandat de CV-ul lui, de cariera lui juridică.
I.M: Ăsta e sistemul deocamdată.
Rep.: Nu e oare tot o dovadă de amestec al politicului până…
I.M: Nu, aici e o altă problemă. În Europa, în Uniunea Europeană în primul rând, unde suntem și noi, ombudsmanul trebuie să fie autonom și independent.
Rep.: Tocmai!
I.M.: Iar autonomia și independența se realizează fie prin alegerea de către Parlament, fie prin numirea de către șeful statului și prin autonomie bugetară. La noi, chestia asta parcă n-o înțelege nimeni. În ce sens autonomie bugetară? Că de aia eu sunt supărat, că n-am avut dialog cu comisiile parlamentare pe această problemă. M-am plâns oficial, nu așa, la dumneavoastră, la televizor… Autonomia bugetară la noi însemna următorul lucru: legea bugetului, care este anuală, îmi acordă o sumă și trebuie să am dreptul s-o cheltuiesc, legal, fără îndoială, cum doresc, până la sfârșitului anului, când dau bilanțul. La noi se întâmplă un lucru pur românesc: în Parlament, de regulă, mi s-a acordat ce am cerut, dar a doua zi, după ce venea legea votată, primeam de la Ministerul Finanțelor o scrisorică – am multe din astea, m-am plâns peste tot, dar m-am plâns degeaba – prin care ni se atrăgea atenția că nu putem cheltui decât 70 la sută. Păi, asta nu e autonomie bugetară!
După aceea: „Nu puteți angaja pe posturi!” Am multe posturi vacante… Asta nu e autonomie bugetară! Eu înțeleg altfel, și asta ține de gândirea mea de perspectivă: ai o entitate statală, spui: „Dragă, îți dau o mie de lei anul ăsta, cheltuiești astfel încât să-ți ajungă tot anul, te privește cum, și, la sfârșit, îmi dai bilanțul legal”. Ei, la noi nu se face așa.
Mie îmi dictează niște funcționari agresivi de la Ministerul de Finanțe dacă am voie să fac un concurs, dacă am voie să… Ăsta este lucrul rău la noi, pentru care lumea în general nu vorbește de bună guvernare sau de bună administrare, ci de rea guvernare sau de rea administrare.
Astea sunt problemele noastre, ale ombudsmanilor și nu putem… eu n-am putut să ies din acest clinci! N-am putut! Deși m-am străduit, și m-am străduit pe căi oficiale, nu m-ați auzit pe mine niciodată apărând la televizor. Am avut multe invitații să critic, dar nu (am ales, n.r.) asta, pentru că aia e o chestiune care n-are valoare. Eu m-am adresat direct președinților Camerelor, cu documente, cu motivări. Pentru că așa am crezut eu că e mai bine, nu mă duc la un post de televiziune să critic pe nu știu cine…
Printre altele, glumind puțin, alaltăieri mă tot sunau unii să mă duc să-mi dea nu știu ce diplomă, văd că mi-au și trimis-o aici și le-am spus: „Dragii mei, eu nu primesc niciun fel de diplomă, niciun fel de premiu de la nicio instituție, nu mă interesează!” „Cum adică, domnule profesor?”, m-au întrebat. Nu mă interesează!
N-am avut vreme să le mai spun că cea mai teribilă diplomă am primit-o când am fost în Ardeal, în exercițiul atribuțiilor mele. Există o comună, Pianu de Jos, lângă Alba, aproape de Sibiu, acolo, și ăia mi-au dat certificat de cetățean de onoare. Ei, asta mi-a plăcut teribil! Am fost, m-au primit, un sat de oieri, o comună de oieri, niște oameni gospodari…Asta da, asta da, mi-a plăcut!
Rep.: Dar nu vă trebuie de la instituțiile statului…
I.M: Nu! Mi se pare ceva demagogic, fals. Nu știu de ce am eu asta… E adevărat că întotdeauna eu am fost un om cam incomod. Mi-a plăcut să-mi fac treaba. După mine, fiecare autoritate trebuie să stea, cum spun eu, pe creanga ei. Să-și facă datoria…
Rep.: Așteptăm să vedem cum o să arate copacul redesenat de profesorul Muraru, în curând întors la cercetare.
I.M: Da. Teoretic o să apară, practic nu garantez că va fi.
