Suceava, invadată astăzi de autovehicule, poluată de gazele de eșapament și de huruitul motoarelor, moțăia la sfârșitul anilor ’50 într-o tihnită atmosferă provincială.
Un Ford vechi, dinainte de război
La mai bine de un deceniu după cea de-a doua mare conflagrație mondială, sucevenii, și odată cu ei toți cei care se așezaseră aici constituind noua comunitate a urbei (cu mulți refugiați din nordul Bucovinei și din Basarabia), se supuneau rutinei preocupărilor zilnice.
Pe strada Ion Creangă, unde locuiam într-o veche căsuță din paiantă, acoperită cu șindrilă și carton gudronat, se viețuia molcom și modest.
Mi-amintesc că în anii aceia, când încă nu începusem să merg la școală, o singură mașină străbătea strada noastră anemic prunduită, un Ford vechi, dinainte de război, care aparținea unui megieș mai înstărit din mahalaua Hărbăriei.
Automobilul străbătea strada regulat, de două ori pe zi, o dată dimineața, când megieșul mergea la serviciu, și a doua oară după-amiază, când acesta se întorcea acasă.
„Pericolul” numărul unu al mahalalei
Dacă dimineața nu vedeam mașina ci îi auzeam doar mârâitul motorului și hârșâitul pietrelor de sub roți, după-amiaza, când toată puștimea se afla la joacă pe stradă, trecerea Ford-ului constituia unul din momentele așteptate ale zilei.
Încă de când își făcea apariția în capul străzii, cu norul de colb după ea, mașina reprezenta, în viziunea grijuliilor noștri părinți și bunici, „pericolul” numărul unu al mahalalei.
Mamele și bunicile, în capoate și cu șorțurile dinainte, ieșeau precipitate din curți, mânau rațele și găinile la fereală, ne căutau cu privirea și strigau după noi să ne refugiem în șanț: „Aveți grijă, că vine mașina!”.
Ford-ul, albastru închis, plin de praf, trecea, din prudența șoferului, drept pe mijlocul drumului, cu toți câinii slobozi ai mahalalei lătrând în urma lui.
Motocicleta IJ, cu ataș
Mai circula la vremea aceea pe strada Ion Creangă o motocicletă IJ, cu ataș, care ne stârnea interesul mai mult decât automobilul.
Motocicleta era mai interesantă pentru că motorul, cu toate piesele și angrenajele lui ciudate, se găsea la vedere și-apoi în atașul acela se afla câte-odată Doru Gromic, prietenul nostru ceva mai mare.
Taică-său conducea motocicleta, iar Doru, cu cască de piele pe cap și cu ochelari mari, rotunzi, ne făcea mândru semne cu mâna.
Când mergeam la el, iar motocicleta se afla în curtea casei din buza Hărbăriei, ne lăsa să ne urcăm pe ea, avântându-ne pe pedale, sau să ne pitulăm în atașul acoperit cu o prelată din pânză cauciucată.
ZIS-uri, GAZ-uri, Volgi, Warszawe și Moskvitch-uri
În anii următori, când deja mergeam la școală și străbăteam străzile urbei, vedeam camioane mari, rusești, ZIS sau Molotov, care intrau pe sub bolta clădirii în curtea interioară a Întreprinderii „Producția”, ori în cea de la „Vinalcool”, din apropierea Pieței centrale.
Taică-meu, când întârzia la câte-un chef, venea încă acasă cu birja.
Directorii și șefii din întreprinderi se deplasau cu GAZ-uri verzi, cu prelată (până să apară IMS-urile autohtone), iar activiștii de partid circulau cu Volgi negre.
Curând, au început să apară primele Warszawe, greoaie, și Moskvitch-uri (402 și 403), mașini din rândul cărora s-au „recrutat” și cele câteva taxiuri, marcate pe portiere cu brâuri cu pătrățele alb-negre.
Suceava mea provincială se motoriza.
