În fiecare dintre noi se ascunde un critic. Unul extrem de dur, pregătit să taie în carne vie oricând simte că este nevoie de intervenția sa. Și s-ar părea că este nevoie în permanență, altfel nu se explică adevărata invazie a posesorilor de sabie (fie ea și artizanală ori de jucărie, de ce nu?) în mai toate spațiile publice, dându-și cu părerea, dezinvolți, după metoda patentată, acum foarte mult timp, de către duelgiii profesioniști.
Concret, în aproape orice discuție la care asistăm (sau în care suntem angrenați), trebuie să apară un „expert” care să-și privească puțin de sus interlocutorii și spectatorii, să adopte o mină atotcunoscătoare, apoi să explice, pe un ton ușor arogant, cum stă situația, în toate aspectele ei. Știute ori neștiute. Deoarece nici măcar un critic autoproclamat al vremurilor noastre nu poate să cunoască tot. Iar unii chiar se mândresc cu ignoranța lor, lămurind multe lucruri prin forța propriei gândiri și, eventual, prin analogii forțate. Situație la fel de plăcută ca aceea ce se ivește atunci când o persoană care a asamblat, aproximativ corect, o tricicletă – venită la pachet, cu instrucțiuni precise – oferă apoi sfaturi detaliate privind fabricarea automobilelor. Că doar ambele vehicule funcționează la fel, adică… au roți.
Ca un făcut, de ceva vreme, redactorii unor trusturi media, din motive bănuite, dar nerostite, găsesc o neverosimilă desfătare în practicarea celei mai bizare și mai periculoase îndeletniciri: aruncarea cu noroi în Biserică. Bizară și periculoasă, deoarece articolele și reportajele dure, calomnioase, pe alocuri, stârnesc o seamă de „experți”, ducând la discuții pe măsură, instigând la ură și jigniri, promovând o atitudine îngrozitoare față de cei care cred în Dumnezeu și preferă existența curată, conștientă, într-una, sobornicească și apostolească Biserică, decât în vâltoarea mereu schimbătoarelor vremuri. Și nu știu cui îi este de folos această învrăjbire, nici tratarea subiectelor având caracter religios după modelul celor legate de fotbal, spre exemplu. Pot doar să presupun, dar îi las să rostească adevărul, cu glas tare, pe cei care chiar se pricep. O pildă măruntă, dar vrednică, sper, de urmat.
Vă voi spune care este, în realitate, averea unui preot. Adevărata avere, nu cea obținută de unul dintre foarte puținii rătăciți, roade nefericite ale educației primite sau ale influenței nefaste a societății, prezentați apoi în prim-plan, pentru a se obține o generalizare pripită. Averea noastră sunteți dumneavoastră, adevărații creștini, toți cei care ne ascultați sau citiți, care credeți în Dumnezeu și sprijiniți lucrarea Bisericii. Dumneavoastră constituiți rațiunea noastră de a fi și motivul nostru de bucurie adevărată, lipsită de orice conotație meschină. Averea noastră este comunitatea din care facem parte și pe care o călăuzim, după priceperea noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu, către mântuire. Iar dincolo de aceasta, nimic nu este important!
La umbra semnului întrebării pot crește idei înălțătoare sau precepte false, nefondate. Și doar de noi depinde să alegem ceea ce este cu adevărat bun și de folos din tot ce ni se așază înainte, ademenitor. Uneori, cu cât e mai atrăgător ambalajul, cu cât sună mai pompos descrierea, cu atât mai nociv este ceea ce se ascunde în spatele aparențelor. Trebuie doar să ne amintim, permanent, de Dumnezeu, oricât de mulți critici și „experți” ne-ar recomanda să primim în viață și în suflete facilul, vanitatea, deșertăciunea. Ne îmbogățește poate momentul, dar ne privează de adevărata comoară: credința cea mântuitoare. Averea noastră!
(Pr. Alexandru PRIPON, sursa: Ziarul Lumina)
