De fiecare dată când pe masa mea aterizează câțiva cartofi – indiferent de forma pe care ei o îmbracă: pai, piuré, prăjiți sau țărănești – în timp ce-mi leg la gât șervetul, obișnuiesc să rostesc: -Mersic, Antoine, mersic bocù, măi băiatule!
Trec drept un ciudat, din cauza obiceiului meu de a mulțumi unei persoane invizibile; iar odată, un chelner mi-a servit-o:
-Stimate client, nu permit nimănui să-mi spună Antoine!
-Dar nu pe dumneavoastră v-am numit Antoine, stimate chelner.
-Atunci pe cine, că nu mai e nimeni în restaurant?
-L-am invocat pe Antoine Parmentier. Deoarece, dacă azi putem alinia în farfurie o duzină de cartofi perfect disciplinați, datorăm acest lucru vrednicului farmacist Antoine Parmentier.
-Fel de fel de ciudați intră în localul ăsta! – a mormăit chelnerul, în timp ce s-a îndepărtat tăcut, scărpinându-se în moalele capului, devenit deodată foarte tare.
Importat din Peru, pe la 1540, bondocul cartof nu ghicea nimic din gloria ce i se prepara. În prima lui aventură europeană, a trecut drept un toxic de ultimă speță, fiind inclus doar în meniul vitelor.
Dar Parmentier, trăitor între 1737 și 1813, a prins drag de această legumă oropsită și s-a gândit să umble puțin la norocul ei în viață. Mai întâi, i-a făcut o asemenea propagandă la curte, încât Ludovic al XVI-lea, cu un teribilism propriu regilor și preșcolarilor, și-a împopoțonat butoniera cu flori de cartof. Apoi, pentru a fi sigur de reușita programul său „mese pentru mase”, a uzat de o șmecherie: a aranjat să se planteze cartofi pe terenurile de la periferia Parisului, aranjând să fie păziți ostentativ ziua, special ca să îndemne populația să-i fure, după lăsarea întunericului. Ceea ce populația a și făcut, întrucât populațiile reacționează identic la anumiți stimuli. Iar în 1771, Academia de medicină din Paris a recomandat în sfârșit înfruptarea fără riscuri din carnea cartofului.
În acest mod a pornit incredibila ascensiune a cartofului, care, cot la cot cu cinstita fasole, a salvat de la inaniție atâtea și atâtea neamuri, inclusiv pe al nostru.
Dar recunoștința popoarelor are picioare scurtisime. În timpul Revoluției, uitând că nu crapă de foame tocmai datorită cartofului, bunii francezi și-au amintit că Parmentier se cam trăgea de brăcinari cu casa regală, motiv pentru care l-au declarat „dușman al poporului”, fugărindu-l din Paris. Ulterior, avea să fie reabilitat, iar azi se odihnește în cimitirul parizian Père Lachaise, într-o companie ultraselectă.
Legenda spune că proprietarii de la „McDonald’s” sunt cei care cu mâna lor plivesc mormântul farmacistului și aprind din când în când câte o lumânare de preț modic.
