Să vezi și să nu crezi!

Avem tradiție



Când vezi cu câtă inconștientă nonșalanță solicită să intre în direct la emisiunile tv tocmai cei care s-ar cuveni să tacă și să se ascundă în fundul pământului, zici că respectivii nu-s capabili să încerce nici o clipă sentimentul propriei vinovății. Și prefectul acționar majoritar la firma de construcții ce a câștigat (ca să vezi!) „licitația” de trei miliarde pentru renovarea sediului Poliției din județul ce domnia sa îl păstorește, și senatorul ce-și acoperă flagranta incompatibilitate sub semnătura formală a părinților, deveniți peste noapte reputați și căutați constructori, afișează aceeași uimită îndreptățire ofuscată.
Cum, dom’le, îndrăznește cineva să se ia de noi? Adică, n-avem voie să…? Altfel spus, li se pare normal ca, odată ajunși într-o înaltă funcție politică, să-și facă mâna greblă, mințind cu carul și furând (altă rimă n-am avut) cu vagonul. Păi, de ce s-au luptat s-adune voturi, dacă nu pentru rituala chiverniseală neobrăzată pe seama amărâților invitați la… solidaritate? Tradiția cere, la noi, ca dregătoria să se însoțească negreșit cu mita, abuzul și hoția. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoșele”, până la curcanul lui Bârzoi și afacerea Skoda, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganță – de fiecare dată cu mâna până-n cot. În 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la București, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puțin succinte, realizate cu cert profesionalism și-n materie de informații, și-n ceea ce privește demersul psihologic, ale personalităților politice din România (perioada Conferinței de Pace și a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office.
Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944) a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu nerușinare tocmai pe bieții țărani ce urma să-i împroprietărească. Ambasadorul comentează: „Reprezintă prototipul materialului de proastă calitate folosit de comuniști.” Fostul președinte al Frontului Renașterii Naționale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „s-a folosit de orice împrejurare în folosul său.” Bodnăraș taxa la sânge orice eliberare de pașaport și, în general, orice serviciu, cât de mărunt.
A. Dobrescu (PNȚ), fost subsecretar la Agricultură și Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre R. Franasovici, ministru al Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de Interne) a confiscat, pentru folosință proprie, până și covoarele din casa Veturiei Goga! Gheorghiu-Dej (ministru la Comunicații) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 dolari – sumă, la acea vreme, enormă. Ministrului Aviației, E.M. Ionescu „îi plac afacerile care aduc profit.” Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economie Națională, a obținut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului și gazelor naturale”.
Aurel Leucuția (PNȚ), ministru al Economiei Naționale, „și-a folosit poziția pentru tranzacții dubioase, cum de fapt se obișnuiește la români.” Mihai Popovici (PNȚ), ministru când la Interne, când la Finanțe, când la Justiție, „a fost centrul multor tranzacții dubioase, având un enorm profit personal.” Liberalul Râmniceanu, ministru de Finanțe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur.. în folos propriu. Mihai Sadoveanu (PCR, președinte al Camerei Deputaților) „toată viața a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de Război Const. Vasiliu Rășcanu „e implicat în diverse afaceri și, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piață neagră.” Nu mai continui, fiindcă devine plictisitor.
Oricum, e clar: avem tradiție!