„Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii. Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau și tu, de ce disprețuiești pe fratele tău? Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu. Căci scris este: «Viu sunt Eu! – zice Domnul – Tot genunchiul să Mi se plece și toată limba să dea slavă lui Dumnezeu». Deci, dar, fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu. Deci, să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci, mai degrabă, judecați aceasta: Să nu dați fratelui prilej de poticnire sau de sminteală. Știu și sunt încredințat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândește că e ceva în tinat; pentru acela întinat este. Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhnește, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos. Nu lăsați ca bunul vostru să fie defăimat. Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, și pace, și bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce slujește lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu și cinstit de oameni. Drept aceea, să urmărim cele ale păcii și cele ale zidirii unuia de către altul.“ (Romani 14, 8-19)
Iubirea, granița între rai și iad
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să nu dăm semenilor noștri prilej de poticnire. Spunem de multe ori: nu contează ce zice lumea, eu fac ce vreau. Înainte de a fi personală, fapta noastră este comunitară, ea afectează relații cu cei din jurul nostru. Creștinismul spune că este important și ce zice lumea, trebuie să fim atenți și la ce crede vecinul despre mine. De ce? Pentru că fiecare creștin este un purtător de Hristos, el Îl reprezintă și Îl prezintă lumii pe Mântuitorul Hristos. Gestul creștinului este interpretat ca fiind gestul „omului lui Dumnezeu“. În perspectiva mânturii, cel de lângă mine este mai important decât mine. Sfântul Diadoh al Foticeii spunea că Dumnezeu l-a iubit prin oameni. Pornind de la acest cuvânt, nu trebuie să așteptăm să primim această iubire, căci avem puterea să fim mâinile prin care Dumnezeu iubește. Iar primul pas în iubirea față de oameni îl zugrăvește apostolul de astăzi: să nu dăm semenilor noștri prilej de sminteală. Dacă nu ne putem pune viața pentru ei, măcar să îi acceptăm și să-i respectăm. Desigur, iubirea creștină nu este sinonimă cu toleranța. Iubind un păcătos nu tolerezi păcatul, ci dorești întoarcerea, curățirea și înălțarea respectivului. Sfântul Vasile cel Mare spunea: Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care sunt făcute. Nu este nimic mult când oamenii iubesc puțin, așa cum nu este puțin când oamenii iubesc mult. În lumina acestui cuvânt patristic, putem continua și spune că atunci când iubești, multa dăruire ți se pare a fi puțin, pe când, atunci când nu iubești, puțina renunțare ți se pare că are multă greutate. Creștinismul vorbește mult despre iubire pentru că acest sentiment devine și granița între rai și iad. Depinde ce iubești. Acest sentiment, care este la îndemâna fiecăruia, este foarte greu de administrat. Apostolul de astăzi este un fragment din Sfânta Scriptură care încearcă să facă roditoare iubirea noastră, dar Biserica ne oferă multe exemple, moduri de a iubi oamenii, iubindu-L pe Dumnezeu, și de a-L iubi pe Dumnezeu, iubind oamenii.
(Ciprian Olinici, sursa: www.ziarullumina.ro)
