Romanii au inventat ideea de veto, ca un drept al unuia dintre cei doi consuli de a se opune deciziei celuilalt (sau un drept al tribunului de a se opune deciziei Senatului). Cum consulii romani erau egali în drepturi și nici nu aveau delimitate clar atribuțiile, procedura era menită să-i forțeze la colaborare sau măcar la negocieri (în cel mai rău caz, ceva de genul: lasă-mă pe mine să construiesc viaductul și eu te las pe tine să cucerești Sicilia, nu ne băgăm unul peste celălalt). Procedura s-a perpetuat în diverse variante politice și vedem azi că decizia Curții Constituționale în cazul Nicolai are o logică romană în spatele ei: îi obligă pe premier și președinte să colaboreze sau măcar să negocieze la schimbările din executiv.
Noțiunea de ”veto” face o carieră frumoasă și în științele politice moderne. În urmă cu câțiva ani, un matematician grec pe nume George Tsebelis a produs o mică revoluție în politologie venind cu teoria jucătorilor-veto (”veto players theory”). Cea mai importantă carte a sa se numește chiar așa: ”Veto Players: How Political Institutions Work” (Jucătorii-Veto: Cum funcționează instituțiile politice – 2002). Tsebelis compară diferite sisteme politice nu pe baza trăsăturilor constituționale (prezidențiale, parlamentare) sau politice (bipartidism, multipartidism), ci pe baza unui singur factor: câți actori politici sunt capabili să blocheze o schimbare față de starea de fapt. Fiecare asemenea actor care poate bloca o schimbare este numit de el „jucător-veto”. În cartea de care pomeneam, Tsebelis discută amplu despre urmările unui număr mare sau mic de jucători-veto. Aceștia pot fi jucători instituționali (SUA au un număr mare de jucători instituționali care se pot bloca reciproc) sau politici (Italia, unde spectrul politic fragmentat face ca și partidele mici să poată bloca legi). De pildă, țările cu mulți jucători-veto tind să aibă deficite bugetare mai mari, pentru că fiecare dintre aceștia trebuie cumpărați cu diverse favoruri din bani publici pentru electoratul lor. La celălalt capăt al spectrului, Marea Britanie deși are un sistem electoral asemănător cu cel american, are foarte puțini jucători-veto, un premier foarte puternic fiind practic necontrolat de Parlament atâta vreme cât deține majoritatea și își subordonează partidul.
Aplicând teoria lui Tsebelis la România, mi se pare că trăim drama unui caz extrem de proliferare a jucătorilor-veto. Asta s-a întâmplat atât politic (majorități fragile, apoi guvern minoritar, opoziția care trece legi cărora guvernul li se opune) cât și instituțional (o constituție scrisă cu picioarele trebuie adăugată permanent prin deciziile Curții Constituționale. Cum aceasta este sesizată doar în cazuri de conflicte, încearcă să împace și capra și varza, multiplicând astfel situațiile în care se pot manifesta veto-urile). Practic, în România am trecut de la un sistem cu puțini jucători-veto până în 2004 (doar Iliescu mai putea să i se opună lui Năstase atunci) la o proliferare care riscă să blocheze orice schimbare, fie că vorbim de schimbări pozitive (lupta anti-corupție), fie de schimbări negative (desființarea CNSAS). Băsescu poate bloca guvernul, Parlamentul îl poate suspenda pe Băsescu, referendumul poate bloca suspendarea lui Băsescu, PNL îl poate bloca pe Băsescu, Parlamentul poate bloca DNA, CSM poate bloca DNA, PSD poate bloca guvernul, guvernul poate bloca Curtea Constituțională și putem continua așa. Nu e de mirare ce a apărut pe surse în presă: Crin Antonescu a propus ca PNL să lase baltă guvernarea, pur și simplu să o ia cine și-o mai dorește. Chiar am putea ajunge în situația ca nimeni să nu mai poată guverna, pentru că toți actorii au devenit jucători-veto. Cred că Tsebelis ar fi fascinat de cazul românesc.
Și mai trist este că fiecare actor tinde să devină un jucător-veto și nu are nici o altă ambiție. Când Curtea Constituțională l-a făcut pe Băsescu jucător-veto în schimbările din executiv, PNL nu a căutat alte nume pe care să negocieze, din contră, a venit special cu un nume inacceptabil pentru Cotroceni. Veto la veto. Cam asta este logica autodisctructivă a sistemului.
