„Fericirea e cunoscută mai ales prin stările ei de absență”, spunea scriitorul franco-rus Romain Gary, și mare dreptate mai avea. Dacă ne gândim fiecare în parte, cred că putem număra pe degete dățile când sufletul nostru a atins fericirea. De aceea, cumva îl invidiez pe patriarhul bisericii noastre, intitulat din oficiu Prea-Fericitul. Cum e cu fericirea, mai știm și noi; dar prea fericirea trebuie să fie uneori insuportabilă.
Dacă fericirea ar fi pe cartelă, tot omul ar apuca o cantitate suficientă pentru a-și duce zilele în pace. Dar nu se petrec lucrurile așa. Când s-a distribuit fericirea, unii și-au tras cu tupeu partea. Unii și-au burdușit portbagajele, în vreme ce alții n-au apucat nici măcar o cantitate simbolică de fericire.
Cred totuși că titulatura de „prea-fericit” ar trebui extinsă, fiindcă avem semeni care nu ne prea seamănă, ei meritând din plin această gradație. Mă uit la adolescentul ăsta târziu de Tăriceanu: pârguit, afacerist, descurcăreț, ajuns la a nu mai țin minte câta nevastă… Îl doare la trișcă de toate: e un prea-fericit. Băsescu pare și el o halbă din care fericirea dă pe afară; e un prea-fericit: râde, cântă și dansează, fetele îi sunt rostuite… doar când e mahmur, prea-fericirea îi scade, dar nu cu mai mult de câțiva mililitri. Fenechiu – prea-fericit, deputat și om de afaceri gâtrele – de-atâta prea-fericire și-a sculptat nasul, care nu mai corespundea deloc standardelor sale. Crin e și el un prea-fericit, mai ales că nevasta i-a răposat oarecum la timp; Cozmin la fel, nu mai poate de prea-fericire.
Doar lui Remeș, săracul, i s-a dus puțin spuma de la prea-fericire. În altă țară, ar avea caltaboși pentru toți anii de temniță, dar aici la noi sunt procurori de treabă, care știu să fie domni de mare clasă.


