De multe ori m-am întrebat de ce intră oamenii în politică. Trecând peste motivațiile de ordin personal, cum ar fi nevoia de a dobândi un statut social mai ridicat – lucru acceptabil până la un anumit punct, în majoritatea cazurilor intrarea în zona politicului, indiferent de nivel, nu are la bază vreun proiect politic miraculos, menit să schimbe soarta oamenilor, și nici nu ține în mod necesar de vreo doctrină sau alta, mai ales în România, unde stânga și dreapta se confruntă și se confundă prin acțiuni politice angajate în multe cazuri doar pentru a crește cota electorală.
Unii, la fel ca și mine, s-au trezit pur și simplu în politică, fiind angrenați în aparatul administrativ, situat foarte aproape de zona politică în cazul țării noastre.
Prin urmare, intrarea în politică nu e ceva imposibil, sau spectaculos, însă de aici începe practic construirea unei cariere, cărămida după cărămidă, dar nu întotdeauna succesul apare atunci când îl dorești și nici nu este în mod obligatoriu proporțional cu mărimea efortului depus.
România nu a avut o pepinieră politică imediat după revoluția din ’89, crescută în sensul statului democrat, și din aceasta cauză s-au perindat suficiente personaje care nu aveau nici în clin, nici în mâneca ceva în comun cu politicul sau cu administrația publică.
Și, din nefericire, nici în ultimii ani nu a existat preocupare din partea statului în sensul pregătirii politice în institute, universități sau alte organisme îndreptățite să formeze politicienii de mâine, promiși poporului român ca fiind reforma definitivă a clasei politice.
Așadar, tinerii în ale politicii nu prea au variante, de multe ori optând pentru a copia sau împrumuta comportamentul politic al celora care le-au fost mentori, sau al celora care, văzuți fiind la televizor, devin exemplificări ale succesului politic, chiar dacă acest lucru a însemnat mult prea multe compromisuri și poate călcarea, cu dezinvoltură, pe cadavrele inamicilor și, de ce nu, ale prietenilor politici.
În ultimele luni, am văzut un alt fel de lume politică în Parlamentul European, o lume care pare să funcționeze după un set de reguli nescrise, dar respectate, o lume care este în măsura să ofere performanță și care, la final, face ca lucrurile să meargă mai departe.
Mi-aș dori o astfel de lume și în Camera Deputaților și în Senatul Parlamentului românesc și cu siguranță acesta este unul dintre motivele care m-au determinat să candidez într-un colegiu uninominal, în toamna acestui an.
Știu că acest demers pare aproape imposibil de realizat, în viziunea celor care au o încredere atât de scăzută în clasa politică, însă avem obligația să încercam, iar pentru asta e nevoie să începem.