Destul de neobișnuit: trei cărți de interviuri apar aproape concomitent la aceeași editură („Junimea”). Neobișnuit prin faptul că intervievații aparțin aceleiași familii de spirite, performanță și destin denumită, poate ușor orgolios, a „valorilor ieșene”. Altfel, obișnuiți contemporani ai noștri, pe care îi întâlnim zi de zi în tramvai, pe stradă, la meci, la Kaufland, la policlinică, poate chiar – de ce nu? – și la o terasă cu halba-n față. De toți sunt vreo 50 (unii, puțini, pot fi aflați în două sau tustrei sumarele, desigur, nu cu aceleași texte). Doar patru-cinci dintre personalitățile marcante (Dorel Vișan, Marcel Iureș, Dumitru Prunariu, Andrei Șerban) nu-s ieșeni get-beget; îi leagă însă de fosta capitală moldavă fie o memorabilă experiență ieșeană, fie opțiunea declarată pentru o anume posibilă afiliere lucid-sentimentală.
Iureș: „Datorăm foarte mult Iașului, sufletului din Iași, care ne-a dăruit enorm”. Nu știu care oraș din (și nu de) provincie mai poate arbora o asemenea listă „la zi” cuprinzând atâtea personalități cu prestații de marcă în mai toate domeniile (literatură, teatru, operă, științe tehnice, istorie, sport, religie, arte plastice, logică, matematică, medicină, muzeologie, cinematografie etc., etc.) și mă-ntreb cât de întemeiată este lamentația potrivit căreia Iașul continuă să rămână sub apăsarea siglei provincialismului. (Andrei Șerban: „credeți-mă, provincialismul ieșean e mult mai dulce și mai inocent decât provincialismul unei capitale în care unii se cred sofisticați și-s plini de ei, asta fiind doar aroganță goală”.)
Mai mulți vorbitori la recenta aniversare a Constituției zămislită la Iași în vremea Primului Război Mondial nu s-au sfiit să deplângă public apăsarea „marginalizării”. Am fost tentat să intervin cu mărturisirea că, lucrând mai bine de jumătate de veac în postata culturii și artei, n-am încercat nici o clipă amărăciunea unui astfel de sentiment, nici înainte, nici după 1989, dar atmosfera solemn-sărbătoresc-festivă a momentului n-o îngăduia.
Cele trei cărți constituie prin ele însele o posibilă replică mai mult decât convingătoare, cititorul aflând suficiente argumente potrivit cărora Iașul deține în continuare statutul de producător de marcă într-ale culturii și științei. Vorba actorului Teodor Corban: „Avem di tăti, dar numai noi o știm”. Iată (doar) câteva nume din interviurile înmănunchiate în „Convorbiri cu final deschis” (de Gabriel Andronache), „Ghici cine (revine) la cină?” (de Vasile Arhire) și „Poezie și confesiune” (de Daniel Corbu): Dan Hatmanu, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Radu Miron, Mircea Daneliuc, Cristian Mungiu, Valeriu Cotea, Nichita Danilov, Andreea Marin, Teodor Dima… listă completată cu alți numeroși creatori din domeniile științelor exacte, ale artei și sportului, mai puțin prezenți „pe sticlă” (singura ce oferă și asigură, deocamdată, autentica validare publică), dar cu reale și consistente contribuții în constituirea a ceea ce numim cultura nației.
O posibilă explicație pentru cronica adiere de defetism ieșean și instalarea unui adevărat sindrom inhibant o oferă, simplu, sincer și deschis, unul dintre tinerii manageri, Andrei Apreotesei, cel care a revigorat și a readus în prim-plan cultural o instituție pare-se menită să vegeteze într-un etern con de umbră, Ateneul Tătărași: „Unul dintre punctele slabe ale Iașului cultural îl reprezintă lipsa puterii de a ne uni pentru a face ceva. Oricât de dureros ar suna, cred că principala vină o avem noi, cei care ne aflăm în mediul cultural, pentru că suntem foarte greu de urnit spre a ne uni”. Hiba fiind, din păcate, veche și fără documente de identitate strict ieșene. Cu siguranță, e mai românească decât s-ar crede.