AVANPREMIERĂ: LUCIAN DAN TEODOROVICI, CU PUȚIN TIMP ÎNAINTEA COBORÎRII EXTRATEREȘTRILOR PRINTRE NOI

Rătăcesc prin oraș o noapte întreagă, apoi golesc o sticlă cu votcă, mă rog, poate votcă, dracu’ știe, sau poate rachiu, coniac, ceva, la picioarele unei bănci pe care doarme un cerșetor. Ăla sforăie lîngă mine, eu ridic din cînd în cînd sticla și-i spun cîte-un „Să trăiești“ sincer, curat, din adîncul sufletului… Îmi propun să stau aici, la picioarele băncii, pînă se trezește omul, poate schimbăm vreo două vorbe, poate bem ceva… Mă trezește el pe mine, dimineață. Am fața plină de noroi, în gură simt un gust leșios, mi-e rău.
– Tu a’ lu’ cui naibii ești? se interesează milogul, încercînd să-mi șteargă fața cu o cîrpă ruptă din zdrențele lui, probabil.
Problema-i că îi pare prea uscată, cîrpa aia adică, așa că, înainte de a o mai freca o dată de fața mea, o înmoaie în gură. Eu mă feresc, ridic mîinile, semn că mă simt bine, așa murdar cum sînt, apoi îi răspund, într-o doară:
– A lu’ nimeni.
– Toți sîntem așa, băiete, zice ăla, zdrențărosul, cumva profund, suspinînd.
După asta, rîgîie zgomotos și-și vîră cîrpa refuzată de mine într-un buzunar.
– Domnu’ ne-a făcut așa. Fericiți ăia săraci, zice Mîntuitorul, că ei s-or ospăta în rai. Hă, hă… Auzi, io o să fac burtă de boier în rai, că-s sărac lipit aici… Hă, hă, hă…
Rîde zgomotos, mărul lui Adam i se mișcă de parc-ar fi un animal viu sufocat acolo, sub pielea lui. Iar pieptul îi hîrîie cu ecou, ai impresia că-și dă duhul… Rîde așa, cu animalul dansînd sub pielea gîtului, cu huruitul de locomotivă veche năvălind din pieptul lui, cîteva secunde bune, apoi se-oprește brusc, plescăie nemulțumit și-ncepe să-și scuture hainele de praf. Un spectacol. Hainele-s prea murdare, prafu-i prea năclăit ca să mai poată fi dat jos de pe zdrențe, e deja noroi uscat, dar omul, conștiincios, continuă să-și trîntească palme pe tot corpul, de parcă i-ar fi de mare folosință chestia asta.
– Te iau cu mine, dacă vrei, că mi-i milă, îmi spune, în momentul în care-i mulțumit de cum îi arată hainele.
Cel puțin, așa pare, mulțumit, deși…
– Io stau în față la o biserică, că am un loc acolo. Da’, dacă te iau, ce cîștigi facem pe juma’…
Se întrerupe brusc, mijește ochii și se-apropie de mine, mai exact, își apropie chipul de fața mea, se încruntă, și mă privește așa cîteva clipe.
– Da’ nu ești hoț? zice, brusc.
Îmi întorc capul, pentru că stomacul nu-mi mai rezistă – mirosul vintrelor lui revărsat către mine printre dinții negri mă face să vomit hotărît, să vomit toată berea băută cu prietenul meu bondoc și pistruiat și cu ceilalți trei, să vomit în zăpada din spatele băncii votca, rachiul, coniacul, ceva-ul băut azi noapte, să-mi vomit stomacul în întregime. Numai răul provocat de a doua mea despărțire de iubita hipioată nu-l vomit, ăla rămîne în mine, să mă roadă, naibii, pe dinlăuntru…
– Nu-s hoț, bîigui eu, ștergîndu-mă la gură, privindu-l din nou pe cerșetor.
Ăsta însă caută ceva printre hainele lui cîrpite, cu o privire disperată. Caută ceva?
– Ești hoț, futu-ți muma! zice nervos. Mi-ai luat sticla de rachie…
Deci asta am băut azi noapte…
Ăla vîră mîna după punga plină de pe bancă, punga care i-a folosit drept pernă azi noapte, și ridică un toiag spre mine, nervos, înjurînd, făcînd spume la gură. Animalul iarăși prinde să-i joace sub pielea gîtului, șuierul de locomotivă pornește, cu un ecou sinistru, iar mie nu-mi trebuie prea mult timp pînă să mă prind că fuga, în situația de față, e sănătoasă, e singura variantă. Așa că alerg o vreme, cu un nebun după mine, care huruie, gîfîie, flutură un toiag, înjură…
– Futu-ți muma!…
Atît mai aud. Omul se oprește apoi, își pune mîinile pe genunchi și privește spre mine neputincios. Iar mie, în timp ce mă îndepărtez, îmi vine să rîd și să plîng. C-așa-s eu. Prost cîteodată. Și nehotărît. Și tragic. Și-mi place.
(va urma)
Fragment din romanul „Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi”, în curs de apariție la Editura Polirom