Auzim, dar nu ascultăm

Auzim, dar nu ascultăm. Auzirea se transformă în ascultare numai când dăm atenția noastră celui care ni se adresează. Când urmărim cu atenție și implicare mesajul verbal și cel nonverbal și îi comunicăm apoi că l-am înțeles. Când verificăm dacă înțelegerea noastră este similară cu mesajul transmis, aceasta presupunând interes real față de cealaltă persoană, atenție sinceră și responsabilitate.
Ascultarea este o artă, dar și o deprindere care se învață cu perseverență și autocontrol. Calitatea ascultării poate fi influențată de faptul că uneori participăm la o discuție cu o opinie deja formată, atât despre ceea ce se spune, cât și despre persoana care ne vorbește sau de faptul că-i putem desconsidera cu ușurință pe cei care au puncte de vedere diferite de ale noastre. Atunci doar auzim, nu ascultăm.
Ce vrea să îmi spună copilul meu prin această ieșire violentă?
Această realitate stă de multe ori la baza unor mari conflicte între părinți și copii, indiferent de vârsta acestora, conflicte care se pot desfășura după un scenariu dureros de asemănător, dar jucat de actori diferiți.
Există momente, de regulă, de neuitat pentru protagoniști din cauza intensității trăirilor și cuvintelor spuse, când copiii izbucnesc cu o violență total neînțeleasă și șocantă pentru părinți, uneori chiar pe un cer aparent senin, adică fără ca scena conflictului să fie atunci clar definită. De regulă, părintele, martor și participant la această izbucnire, rămâne inițial prins într-o stare de perplexitate, care trece uneori prea repede în furie și ripostă, pentru că se percepe ca victima unui eveniment nedrept și nemotivat. Furia se poate transforma și în îngrijorare, pentru că deseori, în această manifestare violentă a copilului, părintele bănuiește chiar o boală psihică.
Apar întrebări grele și atitudini contradictorii, fie de răceală pedagogică, fie de grijă exagerată. Copilul meu e bolnav? E poate posedat? Are un anturaj care îl manipulează împotriva mea? Ce am făcut să merit asta?! L-am scăpat din mână? E nerecunoscător, un copil rău, am o viață de coșmar…!
Acest articol își propune să aducă în prim-plan noi întrebări, care, folosite mai des, ar putea deschide o ușă către fericire: ce vrea să îmi spună copilul meu prin această ieșire violentă? Este acolo un mesaj care nu am știut să-l ascult altfel? Cel mai frecvent, aceste izbucniri nu ascund boli organice, ci boli sufletești, care invariabil transmit un mesaj: lăsați-mă să fiu, mă doare, nu mă vedeți, am nevoie de afecțiune, de spațiu pentru a crește, am nevoie să fiu auzit, să fiu văzut cu adevărat.
Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt
Sunt izbucniri cataclismice de furie adunată în timp, care nu și-a găsit mai devreme ascultare și răspuns. Sunt focare închistate de dureri neiertate, care irump la suprafață ca lava vulcanică. În spatele lor sunt multe momente de neascultare adevărată, de lipsă de atenție la nevoile reale ale copilului, dar care provin direct dintr-o lungă neascultare a sufletului nostru, din propriile traume nerezolvate.
Din păcate, nu există soluții magice și nici rezolvări în „mâine va fi mai bine, o să trecem și peste asta”. O astfel de izbucnire arată un mare bagaj, deja adunat. E nevoie de timp, de răbdare, e nevoie să învățăm ascultarea, începând chiar cu noi înșine și să folosim comunicarea, în încercarea de a reda cât mai exact trăirile ascunse în meandrele sufletului și de a începe un dialog sincer, atent, empatic.
Poate fi nevoie de ajutorul psihologului, al psihiatrului, de tehnicile de psihoterapie care urmăresc atât exteriorizarea, cât și vindecarea prin acceptare și iertare a trecutului.
În mod cert e nevoie de sprijinul duhovnicului și de tratamentul Sfintelor Taine, pentru că noi putem descoperi și uneori înțelege, putem așeza în ordine și deprinde artele ascultării, comunicării, respectului reciproc, putem învăța chiar responsabilitatea, dar nu putem vindeca. Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt și tot ce facem, indiferent cum am numi acest proces, este doar drumul către acest Dar.
Aș fi vrut ca ai mei să-mi dea mai puțin din lecțiile lor de viață
Redăm mai jos câteva păreri ale copiilor, ale felului în care percep aceștia atitudinea corectivă a părinților, bagajul „ascuns” pe care l-au primit odată cu dragostea ori neputința acestora de a-și comunica această dragoste, invitație către autoverificarea propriului stil de educație, cu întrebarea dacă asta e ceea ce vrem să transmitem copiilor.
M. spune: „Nu am avut discuții cu părinții despre viață, ci doar lecții verbale despre ce nu trebuie să fac în viață, despre cum mă învață ei ca să știu când o să ajung într-un anumit punct. A fost întotdeauna o distanță între noi. M-au comparat, m-au certat, m-au apostrofat, m-au corectat, m-au salvat, m-au împins. Însă nu s-au oprit să vadă, să mă vadă. În momentele de criză și nu numai, m-au acuzat că nu îi respect, că nu îi ascult. M-au pălmuit ca să stabilească ierarhia. S-au folosit de întâietate și de statutul parental pentru a se asigura că eu voi fi conform standardelor. Ce aș fi vrut eu să se întâmple în loc de asta? Aș fi vrut ca ai mei să vadă potențialul meu extraordinar și să-l încurajeze cu cuvinte și gesturi de afecțiune, să îmi dea mai mult binecuvântări și încredere în mine și mai puțin din lecțiile lor de viață.”
Ruxandra ne povestește: „Ajungeam să ne certăm, mama să mă acuze că sunt încăpățânată, eu să țip la ea, apoi ea să mă acuze că am îmbolnăvit-o eu și țipam amândouă până mama făcea o criză de nervi și îmi scăpa câte o palmă, două, a căror greutate o simt și acum. Țipam până îmi pierdeam glasul, până mă înecam. Nu voiam decât să nu mai fiu complexată, să trăiesc și eu ca ceilalți copii de vârsta mea, să nu mă mai simt inferioară, inutilă. Îi ziceam că nu mă iubește, că nu a vrut să mă nasc sperând că va zice că mă înșel, că am fost un copil dorit și că dacă mă ceartă nu înseamnă că nu mă iubește. Asta așteptam. Nu voiam decât să primesc alt răspuns. Doamne binecuvântează pe părinți să înțeleagă durerile copiilor lor și mângâie rănile lor.”
(Ziarul Lumina)