Opera rămasă de pe urma Sfîntului Ioan Gură de Aur este foarte vastă, fără comparație printre părinții creștini de limba greacă, egal fiindu-i sub acest aspect numai Fericitul Augustin, scriitor de limba latină.
Opera lui Ioan este compusă din tratate, cateheze, comentarii biblice, omilii la cărțile Vechiului și ale Noului Testament, diverse cuvîntări, epistole, precum și cărți de cult, dintre care cea mai celebră, rămîne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe. Majoritatea acestor scrieri sînt la origine predici sustinuțe de Ioan în Antiohia și Constantinopol. Aceste predici erau consemnate de persoane specializate care efectuau funcția de tahigrafi, iar apoi, înaintea editării acestora, erau revăzute de către Ioan. Cum majoritatea scrierilor din epocă erau elaborate prin dictare și lecturate cu voce tare, faptul că scrierile lui Ioan au la origine discursuri susținute în Biserică nu le situează mai prejos față de tratatele religioase redactate numai spre a fi citite. Dimpotrivă, strălucita artă retorică pe care o stăpînea cel supranumit „Gură de Aur” conferă scrierilor sale o frumusețe aparte, și, datorită faptului că Ioan avea de fiecare dată în vedere și viața morală a credincioșilor cărora le predica, sînt evidențiate corelațiile existente între învățătura creștină și viața creștină.
Astfel, lecturarea scrierilor lui Ioan nu lasă impresia unui dogmaticism pur și steril, străin vieții de credință, pe care o poate resimți cititorul tratatelor teologice pure. Scrierile lui Ioan ating mai toate aspectele vieții morale și pastorale, ajungînd pînă la comentarea practicilor vieții cotidiene, urmăresc interpretarea cărților din Vechiul Testament cel mai mult folosite în Biserică, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinților și a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învățăturilor fundamentale ale Bisericii și apără ortodoxia creștină de asaltul ereziilor foarte numeroase din epocă. Din cea din urma categorie de subiecte ale predicilor sale fac parte și cele cinci discursuri prezente în acest volum, fiind cunoscute ca predici contra anomeenilor. Anomeeni – ceea ce se vede după chiar numele cu care sînt desemnați, provenit din grecescul anomoios (nu de aceeași), referindu-se la doctrina ariană că Fiul nu este de aceeași ființă cu Tatăl – constituiau o sectă desprinsă din curentul arian. Această desprindere a avut loc în urma persecuției împotriva arienilor întreprinsă de Împăratul Teodosie. Secta l-a avut ca reprezentant cel mai important pe Eunomiu din Cyzic, împotriva căruia s-au ridicat mulți teologi ai timpului (Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Didim din Alexandria, Apolinarie de Laodiceea și Theodor din Mopsuestia). Anomeeni introduceau, în plus față de arianismul propriu-zis, ideea că subordonarea Fiului față de Tatăl se manifesta chiar la nivelul esenței acestora. Astfel, esența lui Dumnezeu Tatăl era socotită „faptul de a fi nenăscut”, atribut care, prin punerea în aplicare a unei sofistici care avea la bază logica aristotelică, în mod evident, nu putea fi acordat și esenței celui născut din El, Fiului. Se ajungea, în acest fel, la concluzia că Fiul nu putea împărtăși aceeași ființă cu Tatăl. Această logică simplistă, care eluda o verificare a teoriei pe baza textelor biblice, a avut succes în rîndul mulțimii.
Poate tocmai din cauza acestui succes al ereziei în rîndul mulțimii, primele două dintre predicile consacrate combaterii anomeenilor nu se opresc asupra implicațiilor doctrinare ale teoriei, ci tratează preponderent atitudinea spirituală care trebuie adoptată față de un Dumnezeu situat dincolo de posibilitatea omului de a-l cuprinde cu mintea, ori, în alți termeni, față de un Dumnezeu Incomprehensibil. Descrierea acestei atitudini, pe care Ioan o vede prezentă în spiritul și în scrierile autorilor Scripturii, consacră predicilor despre Incomprehensibil un loc aparte între celelalte opere ale lui Ioan Gură de Aur, poate chiar și printre toate lucrările care alcătuiesc literatura patristică. Acest loc singular, dezvăluit pentru prima dată de către Rudolf Otto, se datorează faptului că Ioan ajunge prin analizarea trăirii fricii de Dumnezeu la fondul comun al omenirii în ceea ce privește resimțirea intrării în contact cu divinitatea inexprimabilă. Surprinderea acestei trăiri universale de către Ioan Gură de Aur, desemnată de cercetătorul german ca mysterium tremendum, atestă profunzimea cunoașterii vieții spirituale pe care o etalează în aceste predici. Nu mai puțin, iar acest lucru se vede în special în ultimele trei discursuri, Ioan dovedește o stăpînire abilă a argumentației teologice. Fundamentul acestei argumentații, spre deosebire de anomeeni pe care îi combate, îl constituie interpretarea textelor sacre, iar puterea de convingere este susținută de ușurința cu care se folosește de tehnicile retorice.
Astfel, predicile consacrate descrierii necunoașterii lui Dumnezeu pun în valoare întreaga personalitate a Sfîntului Ioan Gură de Aur, a cărei strălucire s-a datorat atît virtuților sale spirituale, cît și virtuților dovedite în rostirea cuvintelor. (www.edituraherald.ro )
