Autodecredibilizare parlamentară

Parlamentul, mono sau bicameral, reprezintă, fie că forma de organizare statală este republica, fie monarhia constituțională, instituția fundamentală caracteristică oricărui regim democratic. Ca expresie a democrației reprezentative, rezultat al voinței populare, exprimată prin vot, parlamentul constituie instituția menită să garanteze suveranitatea populară și inapetența față de autoritarism. De aceea, într-un stat în care parlamentul este slab, lipsit de credibilitate, democrația este fragilă, iar riscul apariției, pe acest fond, al unor derapaje totalitare, se păstrează ridicat.
Din nefericire, evoluția societății românești postdecembriste a marcat, pornind de la entuziasmul primelor luni de după căderea regimului comunist, o continuă scădere a încrederii cetățenilor în instituțiile politice (parlament, partide și guvern). An de an, potrivit sondajelor de opinie, dar și potrivit imaginii publice, reflectată negativ în mass media, am asistat la o gravă delegitimizare a actorilor politici.
Fără doar și poate, instituția cea mai hulită, asociată direct cu corupția, cu traiul dulce pe banii contribuabilului, cu lenea, cu imoralitatea, cu toate relele din lume, este parlamentul. Poate că nu întâmplător.
Deși se uită faptul că, totuși, cei 18 ani de activitate parlamentară au dat României un sistem de legi, desigur mult perfectibil, compatibil cu standardele europene. Că legile nu se aplică întotdeauna și nu pentru toți la fel este altă mâncare de pește.
Imaginea catastrofală a parlamentului este, poate, și rezultatul faptului că, uneori, mass media și-a făcut uneori datoria, în ceea ce îi privește pe domnii parlamentari, cu exces de zel. Principalii vinovați sunt, însă, însuși parlamentarii, atât pentru atitudinile și faptele multora dintre ei, cât și pentru indiferența celorlalți. Desigur, parlamentul este expresia clasei politice din care a provenit, iar aceasta a societății. Înclin să cred, însă, că societatea românească, acum aproape la limita celor 20 de ani fatidic anticipați de oracolul din Dămăroaia, este mai bună decât reprezentanții săi din parlament.
Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută, în sesiunea extraordinară din Camera Deputaților, când, ilogic și imoral, contrar declarațiilor politice sforăitoare care au precedat votul, contrar recomandărilor de bun simț ale instituțiilor europene (de care, după aderarea în UE, trebuie să ținem cont), cârdășia politică a triumfat și a blocat derularea anchetelor în cazurile lui Adrian Năstase și Miron Mitrea, constituie picătura care a umplut paharul.
Cetățeanul de rând, având în minte imaginea parlamentarului care doarme la ședință, care s-a îmbogățit peste noapte prin mijloace oneroase, care îl sfidează prin opulența și aroganța sa, trăia cu speranța că, odată și odată, se va face dreptate și că, până la urmă, și „marele”, „ilustrul” parlamentar, presupus corupt, va trebui să răspundă în fața legii, ca oricare alt cetățean.
Prin votul lor inconștient, probabil rod al fricii animalice, încercată de cei cu musca pe căciulă, că ar putea da, la un moment dat, ochii cu procurorii, onor deputații au mai bătut un cui în sicriul democrației, năruind și ultimele iluzii ale cetățeanului în dreptate și egalitate. Am asistat, pentru a câta oară?, la autodecredibilizarea parlamentului.
Lipsa de încredere a cetățeanului în parlament a silit clasa politică să reacționeze. A fost elaborată, într-un târziu, după lungi tergiversări și aprigi dispute, o nouă lege pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului. S-a acreditat ideea că reforma sistemului electoral, așa zisa trecere de la votul pe listă la votul uninominal, ar fi mecanismul care va însănătoși viața politică.
Ce-i drept, calitatea reprezentării politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, acesta influențând funcționarea sistemului de partide și determinând caracteristicile și stabilitatea guvernului.
Numai că schimbarea sistemului electoral este o măsură necesară, dar nu și suficientă pentru reechilibrarea politică și instituțională. Mai mult decât atât, din nefericire, legea așa cum a ieșit, stipulând –în fapt- tot un sistem proporțional, reprezintă, în opinia mea, doar o jumătate de pas pe calea reformării sistemului electoral și a clasei politice.