Pe 29 iunie 1980, într-o călduroasă zi de sărbătoare, pe un drum din județul Botoșani, la granița cu Suceava, avea să aibă loc unul dintre cele mai cumplite accidente rutiere petrecute vreodată în România. Un autobuz plin cu călători, care venea de la Suceava și se îndrepta spre Botoșani, a părăsit drumul în urma unei defecțiuni tehnice și s-a prăbușit într-o mlaștină adâncă de la marginea șoselei. Bilanțul tragic al accidentului le depășește cu mult pe cele ale unor tragedii rutiere petrecute în țară de-a lungul anilor, 48 de oameni pierzându-și viața în mlaștina adâncă care a înghițit autobuzul. Despre acest cumplit accident mai vorbesc astăzi doar crucile rămase ca amintire la marginea drumului și o plachetă comemorativă, dispărută în timpul lucrărilor de reabilitare a drumului.
Autobuzul a părăsit drumul brusc, peste balustrada unui pod
Autobuzul implicat în accident, un model Roman Diesel A8, aparținea Autobazei Fălticeni și efectua o cursă regulată de la Fălticeni spre Botoșani, cu drumuri intermediare de legătură cu Suceava. Șoferul Ioan Aparaschivei plecase din Fălticeni în jurul orei 07.30, pe o rută care includea Vorona, Corni și ajunsese în Botoșani, după care se întorsese la Suceava. Aici s-a întâlnit cu soția sa, Valeria, cu care dorea să se întoarcă acasă spre Botoșani și mai apoi la Fălticeni. Era o zi toridă de duminică, în care erau sărbătoriți Sfinții Petru și Pavel, iar numărul celor care voiau să călătorească la rude sau spre casă făcuseră neîncăpătoare autobuzele din autogara suceveană. Mulți dintre călători s-au îngrămădit și la autobuzul cu număr de înmatriculare 31-SV-2049, un autobuz neîncăpător, cu motorul în interior, pe ușile căruia au năvălit sumedenie de femei, copii și bărbați, care-și doreau să ajungă la Botoșani. Pe parcursul cursei, alți călători nerăbdători din Salcea și Dumbrăveni au sporit înghesuiala în mașina supraaglomerată. Nenorocirea avea să se producă după trecerea râului Siret, pe un segment de drum înălțat denumit ”La 7 poduri”. La un moment dat s-a auzit un zgomot puternic, după care autobuzul a părăsit șoseaua în dreapta, de pe un pod, și s-a prăbușit într-o mlaștină. Valeria Aparaschivei, soția șoferului, care ocupa în autobuz locul din dreapta față, și-a amintit despre tragedie: ”În momentul producerii accidentului, autobuzul a rupt balustrada podului și a căzut pe o parte în mlaștina de sub pod. În urma izbiturii, geamurile laterale s-au spart și apa a năvălit în interior, împingându-i pe mulți dintre pasageri afară. Mulți dintre cei care au ieșit însă la suprafața apei s-au înecat, pentru că nu știau să înoate. Eu am fost conștientă că am venit cu umărul în rama geamului, am reușit să ies printr-un geam lateral și am știut să înot, asta m-a salvat, altfel acolo rămâneam și eu. Autobuzul a căzut întâi pe o parte, iar apoi s-a lăsat la fund, după ce s-a întors cu roțile în sus. Oamenii se țineau unii de alții, în încercarea de a se salva. Am stat o bucată de timp în speranța că soțul meu va reuși să iasă din apă, mi se părea că-l văd mai la deal, dar apoi mi-am dat drumul în apă și am ieșit ceva mai la vale. Fiecare ar fi vrut să se salveze și în spaima și panica aceea se țineau unii pe alții de haine, de picioare și nu se lăsau să iasă. Cei mai mulți au murit din cauză cu nu știau să înoate și după ce autobuzul s-a dus în scurt timp la fund, au rămas să plutească pe apă, unde și-au găsit sfârșitul.”
Clipe de groază și momente tragice de neimaginat
Clipele care au urmat sunt greu de descris chiar de către cei care au fost martorii tragediei. Zeci de oameni se chinuiau să iasă din apa plină de noroi, se trăgeau unul pe altul la fund, disperați să scape cu viață. Unii dintre cei care au reușit să ajungă la suprafață, din cauza apei înghițite și a nămolului, erau prea obosiți pentru a mai putea înota spre mal și s-au înecat. Valeria Aparaschivei își amintește despre acele clipe de groază: ”Era o creangă pe mal cu care am încercat să tragem oameni din apă, un bărbat s-a prins de ea și a ieșit până la mal, unde însă nu a mai putut fi salvat. Au fost probabil și unii care dormeau în momentul accidentului și nu au mai apucat să-și dea seama ce se întâmplă, sau cei prinși în interiorul autobuzului, care nu au mai reușit să iasă la suprafață. Pe soțul meu l-au găsit cu mâinile pe volan, el nu a reușit să mai iasă din apă. S-a constatat mai târziu că el murise chiar în timpul accidentului, cel mai probabil făcând un infarct, la doar 37 de ani. În scurt timp au venit oamenii din satul apropiat, Huțani, care au încercat să dea o mână de ajutor împreună cu cei din mașinile oprite în drum. Pe mine m-a ajutat o familie de la Vlădeni, eram plină de sânge, probabil de la parbrizul lateral spart. A venit salvarea și nu am vrut să merg la spital, însă până la urmă m-au trimis la spitalul din Botoșani. În timpul nopții care a urmat însă, am reușit să părăsesc spitalul și să ajung acasă la Fălticeni, unde mă așteptau cei trei copii.” Bilanțul accidentului a fost unul nemaiîntâlnit pe șoselele din România, 48 de oameni pierzându-și viața, în timp ce alți 35 au fost răniți.
Reprezentanții Autobazei de la Fălticeni, chemați de autorități la locul accidentului
Intervenția imediată la locul tragediei a fost făcută de localnicii din satul Huțani, aflat în apropiere, și de ocupanții primelor mașini care treceau pe DN 29. La locul accidentului au ajuns ambulanțele de la Botoșani, care au preluat răniții. Autoritățile le-au dat de știre reprezentanților Autobazei Fălticeni despre gravul accident, aceștia venind urgent să constate ce se întâmplase. Șeful de coloană al Autobazei Fălticeni, Gheorghe Amănoaiei, își amintește: ”La autobază s-a aflat atunci că i-a explodat un cauciuc pe partea dreaptă față, un cauciuc aproape nou. Când noi am ajuns, la locul accidentului era o mare de oameni, țipete, plânsete și urlete. Veniseră rudele celor care se urcaseră la Dumbrăveni, care țipau și își căutau bărbatul, fiul, mama. Autobuzul fusese foarte încărcat, iar la vremea aceea nu era legislație care să stipuleze că numărul de pasageri permis în autobuz trebuie să fie egal cu cel al locurilor pe scaune. De aceea, în mașină s-a înghesuit un număr mare de pasageri, care au intrat cum au putut. Greutatea fiind mare pe față din cauza motorului și a pasagerilor înghesuiți, s-a produs explozia anvelopei, favorizată și de temperatura mare de afară și asfaltul încins.”
Cauza producerii accidentului, între speculații și zvonuri
Cauzele producerii accidentului de la Huțani au iscat mult timp discuții și controverse, întreaga vină căzând până la urmă, în mod oficial și comod, pe umerii celui mort, șoferul Ioan Aparaschivei, în vârstă de 37 de ani. Martorii din autobuz care au supraviețuit și-au amintit de unele discuții în timpul mersului, care acuzau un grad de neatenție a șoferului. Valeria Aparaschivei ne spune cum s-au petrecut lucrurile: ”Lumea ar fi spus la un moment dat că șoferul se certa cu cineva în autobuz, că eu aș fi fost aceea, însă e adevărat că el avusese câteva discuții contradictorii cu o doamnă de la Autobaza Suceava, care nu voia să plătească biletul de călătorie. Asfaltul era foarte încins și la un moment dat s-a rupt bara de direcție și a explodat cauciucul din partea dreaptă. Cauciucul, din câte știu eu, avea un manșon, fiind mai subțire din fabricație decât ar fi trebuit să fie. Avea deci un manșon pus, era cumva cârpit, dar rupându-se bara de direcție, l-a forțat și a explodat. La acea vreme, în urma anchetelor făcute de poliție și procuratură, s-a stabilit în final că cel de la volan, care își pierduse viața în accident, a fost vinovat de producerea lui. El a fost considerat vinovat pentru faptul că luase oameni prea mulți în autobuz, unii dintre ei stând și pe motorul din mijlocul mașinii. La acea vreme însă, cel mai important era să-ți îndeplinești planul și să aduci încasări cât mai mari pentru autobază. A fost un mod de mușamalizare a cazului, însă șoferul nu fusese nici băut și avea o experiență de 16 ani în șoferie.” În perioada următoare femeia a fost chemată la nenumărate audieri la Suceava și Botoșani, iar în urma încheierii dosarului, moartea lui Ioan Aparaschivei a fost considerată în afara orelor de muncă.
Anchetă la nivel înalt, controale și noi măsuri pentru transportul de călători
Presa vremii a fost zgârcită în informațiile oferite despre acest grav accident, singura relatare fiind aceea că un autobuz ce se deplasa de la Suceava spre Botoșani a fost implicat într-un accident rutier, fără a fi precizat numărul victimelor. Victimele au fost recuperate cu cangea de către pompieri de pe fundul mlaștinii și transportate la morga din Botoșani de unde, în tăcere, rudele le-au ridicat și îngropat. Vestea unui asemenea accident a ajuns cu repeziciune la conducerea ministerului de resort de la București, verificările pornite de la autobaza din Fălticeni ajungând până la principalul producător de anvelope de la acea oră din România, Întreprinderea Danubiana. Gheorghe Amănoaiei a fost și el anchetat împreună cu șeful de autobază și ne-a relatat: ”Verificările cauciucului explodat s-au făcut în prezența mea, controlându-se dacă avea căpăcel, ventil, dacă avea dovada de presiune normală în anvelopă și corespundea din punct de vedere tehnic pentru a pleca la drum. Cauciucul a fost luat, împreună cu un lot de cauciucuri existente în depozit, și a fost dus la expertiză la fabrica Danubiana din București. Acolo au găsit câteva segmente de țesătură din sârmă lipsă din talonul cauciucului, un defect care, cel mai probabil, a dus la explozia cauciucului, defectul fiind regăsit și la alte cauciucuri din lot.” Au urmat apoi controalele de rigoare, în cadrul cărora era verificată zilnic starea anvelopelor autobuzelor plecate în cursă, o minune care, ca atâtea altele din acei ani ai ”Epocii de Aur”, a durat puțin. Cert era faptul că transportul auto se desfășura cu autobuze vechi, ieșite din uz și supraaglomerate, ca și autobuzul care a ucis în chinuri copii, femei și bătrâni pe ”Drumul morții” spre Botoșani.
Cruci în amintirea celor morți în accident
În scurt timp după accident, mlaștina de lângă pod a fost secată și umplută cu pământ, pentru a face uitată amintirea celui mai cumplit accident petrecut pe șoselele din România. La 10 ani de la tragedie, la locul nenorocirii a avut loc o slujbă de sfințire, rudele având permisiunea de a pune câte o cruce pentru cei pierduți în timpul teribilului accident. Pe placa comemorativă montată atunci la marginea drumului apăreau numele victimelor pierite în adâncul mlaștinii, placă ce a dispărut odată cu modernizarea drumului făcută în vara anului 2014. La 38 de ani de la tragedie, cele 48 de cruci au rămas singurele mărturii care mai amintesc lumii grozăvia petrecută atunci, chiar dacă rudele rămase nu-i vor uita niciodată pe dispăruții lor.
