August 1968. Revoltă sau ”cacealma” ceaușistă?

S-au împlinit, în acest august, 50 de ani de la fulminantul discurs ținut de Ceaușescu împotriva ocupării armate a Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia. A fost momentul de maxim ”orgasm” patriotic și politic al celui care, după numai patru ani, va adopta – și duce la exces! – ”modelul asiatic” de cult al personalității. Mi se pare ciudat că – după, iată, jumătate de secol – istoriografia noastră persistă în a aprecia acest pas hazardat al ”rebelului” român exclusiv ca un act de mare patriotism. A fost, înțelegem acum, de fapt, o decizie pripită, unilaterală și periculoasă (ne-am fi putut trezi cotropiți, la limită, în câteva ore, de către trupele sovietice și aliate, de care scăpaserăm, diplomatic, tipic valah, cu ”binișorul”, încă din 1958. Și care, de astă dată, sigur că n-ar mai fi ieșit benevol din țară! Iată esența mesajului lui Ceaușescu: „Nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o clipă numai, ideea intervenției militare în treburile unui stat socialist frățesc […] Noi considerăm că, pentru a așeza relațiile dintre țările socialiste, dintre partidele comuniste, pe baze cu adevărat marxist-leniniste trebuie, o dată pentru totdeauna, să se pună capăt amestecului în treburile altor state, altor partide.” Imediat, Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS, cataloghează discursul drept „gălăgie nesănătoasă”. Anii 1967-1968 sunt, însă, plini de evenimente pe care azi le-am putea numi ”revoluționare” – în multiple sensuri și interpretări – și care ar putea explica, măcar contextual, curajul cvasi-sinucigaș al lui Ceaușescu. Primăvara europeană a anului respectiv a fost una foarte turbulentă, evident revoluționară. Poate că – încă tânărul, atunci – Ceaușescu, s-o fi decis să mai pună o piedică hegemoniei sovietice, în acel context. Fără a se gândi o clipă – acum e clar – să renunțe la stalinismul lui intrinsec, organic, definitiv. Ne-o va dovedi după numai patru-cinci ani, când va veni din Asia cu modele aberante de cult total al personalității. Dar atunci, în 1968, se petrecuseră niște evenimente care ar putea explica foarte curajoasa ”deviație” ceaușistă. E vorba, întâi, de revolta din mai a studenților parizieni. Apoi, încă din 1967, Germania de Vest și România stabilesc relații diplomatice. România va fi singura țară comunistă care menține relații cu Israelul după ”Războiul de șase zile”. România e și singurul ”satelit” care ignoră interdicția fermă a Moscovei să întrețină relații diplomatice cu Germania de Vest. În mai, ne vizitează președintele Franței, Charles de Gaulle, iar pe 20 august – chiar cu o zi înainte de mitingul antirusesc, iese de pe bandă, la Pitești, primul automobil ”Renault- Dacia 1100”. Recent am aflat că Kremlinul a interzis, ferm, atunci, ”statelor frățești” importul acestor autoturisme franco-române! Exact pe 20 august are loc invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, mai puțin România, Iugoslavia și Albania, cu 200.000 de trupe și 5.000 de tancuri. În plan cultural, au avut loc în acel an 1968 unele evenimente memorabile: în perioada 5-10, prima ediție a Festivalului internațional de muzică ușoară ”Cerbul de Aur”, The Beatles lansează dublul album istoric cunoscut drept ”The White Album”. În Franța, Serge Gainsbourg lansează albumul ”69, année érotique”, iar Alexandr Soljenițîn publică în Occident ”Primul cerc” și ”Pavilionul Canceroșilor”. Ei bine, să fi avut aceste „mișcări de plăci tectonice” – politice, dar și culturale, eliberatoare – o influență asupra liderului de la București? Eu cred că mai degrabă nu, cum veți – și – vedea în episodul următor. De fapt, răspunsul a fost formulat inspirat chiar în acele zile tulburi, dominate în Europa de temeri și incertitudini: în influentul ”Die Welt” (R.F.G.), ediția din 3 septembrie 1968, analistul Herman Renner, sub titlul ”S-ar putea apăra România cu succes?”, puncta excelent: ”conducătorii cehi s-au putut bizui pe o populație consensuală, care le-a permis să se apere politic, în ciuda victoriei militare a URSS. România, în schimb, cu o conducere comunistă dură și inflexibilă, opacă la schimbări (asemănătoare cu cea din RDG) nu are posibilitatea unui boicot politic, care ar presupune un popor angajat. Lui Ceaușescu nu i-au rămas acum decât armele. Dar perspectivele unui conflict armat cu Uniunea Sovietică și sateliții ei fideli ar fi catastrofală.”