August 1968. Revoltă sau ”cacealma” ceaușistă? (2)

Motto. ”Vom lupta pînă la ultimul și trebuie să supunem aprobării partidului, pentru că independența și suveranitatea se cucerește și se apără cu luptă, pentru că dacă în 1968 nu am fi acționat și nu adunam aici poporul, nu înarmam gărzile patriotice, ar fi venit și peste noi, cum au făcut în Cehoslovacia, pentru că atît sovieticii, cît și bulgarii erau la graniță. Nu am dezarmat poporul. Am pus și am votat în Marea Adunare Națională, ca totul să se apere cu arma în mînă. De ce nu apărați legile, socialismul, că legile socialismului sînt legile țării.!?” (N. Ceaușescu în ședința C. P. Ex. al PCR din 17. 12. 1989)
Mărturii credibile ale apropiaților și colaboratorilor familiei Ceaușescu relevă frica, regretul și temerile referitoare la relația cu URSS, trăite, luni de zile, de liderul român, după ”declarația” de susținere – în 21 august 1968 – a Primăverii de la Praga: ca un adolescent care se trezește din beție a doua zi, el înăsprise, sever, controlul alimentelor ce îi erau servite și refuzase orice contact direct cu sovietici ori reprezentanți ai ”sateliților” comuniști. Teama de ”iradiere” – posibilă cauză a morții predecesorului său, Dej – îi devenise obsesie. Ceaușescu realizase – se pare – că ”întinsese prea mult coarda”. Și că ”războiul de apărare” al întregii națiuni (pregătit de el prin îndoielnicele ”gărzi patriotice” – un soi de ”oaste de strânsură ” model Ștefan cel Mare), nu ar fi avut nicio șansă în fața tancurilor sovietice. Ce păcat de cenzura ce abia se reinstala la noi! Acei ani 68-72, ai adolescenței mele, fuseseră ani de acces la filmele, cărțile și revistele occidentale – inclusiv inofensivul ”Pif”, cel cu surprize…Ceaușescu a ”punctat” măiestrit prin acel discurs dizident (în urma căruia mulți intelectuali români liberi au și cerut să intre în PCR). Nu știu – vorba lui Moromete – ”pe ce s-o fi bazat” el, atunci…ori dacă s-o fi bazat pe ceva, pe altceva decât curajul lui, cumva ”sinucigaș”… Reacția Casei Albe la invadarea Cehoslovaciei a fost palidă (”spălați-vă rufele în familie” ar fi sugerat președintele Johnson, care ar fi lansat, despre iminenta ocupare a României, un sibilinic mesaj: ”nu dați drumul câinilor războiului!”). Nici sprijinul chinez nu era – geografic, strategic – la îndemână, în ciuda declarației lui Zhou En Lai, că ”un atac împotriva României va fi considerat un atac împotriva Chinei”. Ceaușescu s-a orientat – cerând protecție și refugiu în caz de invazie sovietică – spre Tito (cu care s-a întâlnit la Vârșeț, la 3 zile după declarație), dar iugoslavul s-a arătat rezervat, deoarece cele două țări dunărene se aflau într-o strânsă competiție pentru obținerea grațiilor Occidentului. Tito era deja un ”favorit” al Apusului și nu avea niciun interes ca ”rebelul” Ceaușescu să-i facă concurență! Toate aceste demersuri nu erau străine Moscovei. Și este posibil ca doar ”hotărârea de a-și vinde scump pielea” să fi atârnat definitiv în decizia Moscovei de a nu permite ocuparea României, în toamna anului fatidic, 1968. Sunt azi, publicate, în premieră, date despre ”încercuirea militară” a României, în acea toamnă a anului 1968. Se pare că temerile lui Ceaușescu privind invazia nu erau gratuite: forțele militare concentrate la granițele noastre se cifrau la 10-14 unități sovietice, 4-5 bulgare și 2-3 unități ungare. Ziarul Corriere della Sera scria că ”pentru români pericolul vine de la frontiera ungară”, unde trupele sovietice conduse de generalul Zaharov erau pregătite să ocupe vestul României și să coboare imediat de-a lungul frontierei iugoslave adiacente, despărțind cele două țări și închizând drumul retragerii peste Dunăre. Și frontiera de est și nord-est era vulnerabilă, deoarece grosul apărării teritoriului național era conceput să se opună pericolului NATO, fiind concentrat către sud și sud-vest. Sub titlul ”România strânsă în menghină”, ziarul francez ”Combat” din 2 septembrie 1968 evidenția marea discrepanță dintre cele două posibile tabere opuse: față de cei 3,5 milioane de oameni, 19.200 de tancuri și 10.640 avioane, cât aveau armatele rusești, bulgare și ungare, România nu putea alinia decât 173.000 de soldați, 50.000 milițieni, 1200 tancuri și 250 avioane. Ulterior s-a aflat că înaltul comandament al Armatei Roșii era convins că putea reduce la tăcere rezistența română în mai puțin de zece ore. S-au luat și alte măsuri (ce aminteau de tactica medievală de apărare): s-au schimbat cifrurile de stat, s-au întins câmpuri de mine antitanc și antiinfanterie, s-au amenajat adânci și lungi șanțuri antitanc (care apoi au fost utilizate drept canale de irigații). S-a luat până și inițiativa distrugerii capului românesc de pod de la Giurgiu-Ruse (cu numele devenit ciudat în acele zile: podul prieteniei!), dar s-a stabilit ca materializarea deciziei să fie decisă doar la ordinul direct al lui Ceaușescu. Un fapt ciudat – care dovedește premeditarea cu care a acționat Ceaușescu – este defilarea gărzilor patriotice disciplinate și înarmate la 23 august 1968, deci doar după două zile de la cuvântarea în care acesta anunțase inițiativa creării lor. După mărturia ulterioară a lui Ion Stănescu, șeful Consiliului Securității (1968-1972), aceste formațiuni fuseseră constituite cu câteva săptămâni înaintea invaziei. Ele vor fi extinse ulterior la nivel național, fiind parte componentă a ”doctrinei luptei întregului popor”, consacrată juridic prin Legea nr. 14/1972. Din fericire, zvonurile nu s-au confirmat. Ulterior, Ceaușescu și-a ponderat mult discursul, dar a rămas foarte rezervat față de Kremlin, de unde considera – poate pe drept cuvânt!? – că vine principalul pericol pentru poziția lui. Ca o consecință minoră, dar memorabilă în plan personal, peste doi ani, când împreună cu părinții mei am efectuat o excursie pe cont propriu în Cehoslovacia – la bordul mașinii ”Skoda 1000 MB”, cumpărată de noi, după lungi așteptări chiar în 1968! – am fost primiți cu multă căldură de locuitori, invitați în case, ospătați. Eram ”prietenii lor români”. Cei care nu i-am trădat. Prilej, pentru autor, de frumoase amintiri…