Mai sînt numai două săptămîni pînă la Sfintele Paști, iar Duminica Sfintei Maria Egipteanca este una specială. Mai sînt numai două săptămîni pînă la Paști, pînă la întîlnirea cu Hristos cel Înviat, dar la întîlnirea asta nu ajungem cu adevărat decît prin pocăință. Cele două Evanghelii citite în duminica a V-a și istoria vieții Sfintei Maria Egipteanca sînt rînduite liturgic ca trei trepte pentru explicarea pocăinței. Duminicii acesteia i se poate spune Duminica Pocăinței.
Ce este pocăința?
Pe scurt, este întoarcerea la Dumnezeu așa cum apare ea în parabola Fiului Risipitor, în care fiul falimentar și îndurerat se întoarce sfielnic și fără pretenții la tatăl său, iar tatăl îl primește cu bucurie. Evanghelia Fiului risipitor se citește într-o duminică din perioada premergătoare Postului, pentru că pocăința e prezentată acolo în termeni generali și într-o formă oarecum pregătitoare.
Duminica a V-a ne arată adevărata pocăință, pocăința întru Hristos. Pocăința aceasta e o întoarcere la Dumnezeu datorată unei înțelegeri adînci, negreșit cu rațiunea, dar mai ales cu inima, a păcatelor. Ne întoarcem întru Hristos, ca să ne întîlnim cu Dumnezeu în mod personal.
Prima Evanghelie
Prima Evanghelie îi arată pe doi dintre Apostoli, Iacob și Ioan, care, parcă fără de sine, parcă neînțelegînd ori uitînd cu totul cuvintele de pînă atunci ale lui Hristos, Îi cer nici mai mult nici mai puțin decît onoruri. Căci a sta de-a dreapta și de-a stînga unui împărat în slava sa, adică în momentele oficiale, era, este și va fi un mare semn de cinste, indiferent de împărăție. Sfinții Apostoli Iacob și Ioan cereau o distincție. Cereau gloria absolută.
Dacă înșiși apostolii puteau cădea într-o așa ispită, înseamnă că se poate întîmpla oricui. Poate că se întîmplă mai des și mai ușor celor deștepți, celor învățați, celor puternici, celor talentați, în mod sigur celor bogați, dar să știți că se întîmplă cu noi toți. Astfel de gînduri izvorăsc din mîndrie, iar mîndria ne încearcă pe absolut toți.
Și Hristos dă pentru tentația asta o regulă concretă și clară, zicînd așa: “Știți că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă”.
Membrii guvernului, adică cei ce exercită puterea executivă în stat, se numesc miniștri. Cuvîntul ministru vine din latină și însemna „slujitor”. În toate limbile europene numele ministrului vine din cuvîntul ăsta: „slujitor”. Pentru că Europa e produsul creștinismului. Dar socotiți dacă din miniștri a rămas altceva creștin decît numele! Între noi nu trebuie să fie așa.
Hristos ne spune simplu și clar să nu urmărim onoruri, titluri, înlesniri, protocol, gratuități. Și nu e nici unul dintre noi, oricît de mic, care să nu găsească ocazia să se creadă mare sau să creadă că i se cuvine cîte ceva în plus. Dar Hristos zice: cu cît credem că avem mai multe merite și drepturi, cu atît mai mult trebuie să ne smerim. Nu e vorba de o smerenie pasivă sau formală. Smerenia nu e lene, nici comoditate, nici abandon. Smerenia trebuie să fie activă, sîrguincioasă și, mai ales, firească, potrivit puterilor și îndemînărilor fiecăruia.
Hristos nu ne spune să fim slugarnici, nu ne spune să fim penibili, ci ne spune să fim pe atît de smeriți pe cît ar putea fi de mari pretențiile măririi noastre.
A doua Evanghelie
Cea de-a doua Evanghelie ne vorbește despre o femeie păcătoasă. Un anume Simon Fariseul îl invitase la masă în casa sa pe Hristos, iar El acceptase. Fariseii alcătuiau o grupare a evreilor care vroiau să respecte foarte strict Legea. Erau foarte mîndri și erau formaliști. Pentru ei, ritualul spălării era important ca însăși rugăciunea. Erau fățărnici. Cu ei seamănă cei ce azi fac lucrurile pentru imagine.
Deci Hristos era la Simon Fariseul. Dar din această parabolă astăzi e mai importantă desfrînata. Căci, între alții, în casa lui Simon, a pătruns și o desfrînată. O desfrînată e închipuirea perfectă a necurăției. Vă închipuiți cît putea să o disprețuiască Simon! În alte condiții ea nu ar fi avut acces în casa lui. Dar desfrînata asta nu doar că s-a strecurat în casă, ci s-a apropiat de Hristos și L-a uns cu mir. A unge cu mir era un semn de mare prețuire, dar totuși ea era ce era, iar Hristos era știut de toți ca învățător și umbla vorba că ar fi chiar prooroc. Poate din curiozitate perversă, poate din lipsă de îndrăzneală, Simon n-a dat-o afară pe desfrînată și nici n-a zis nimic.
Și văzînd ce face femeia, fariseul a făcut și el un lucru extraordinar: în sinea lui, L-a judecat pe Hristos. L-a judecat, bineînțeles, cu măsura lui fariseică. A gîndit așa: “Un prooroc ar ști că asta e o mizerabilă și ar păstra distanța, deci El nu e prooroc”.
Iar Hristos, arătînd fariseului că i-a citit gîndurile și că El este Proorocul, Îi spune o poveste despre doi datornici iertați de datorie, unul cu datorie mare, altul cu una mică. Îi spune aluziv lui Simon că și el și desfrînata sînt păcătoși. Apoi Hristos compară purtarea fariseului cu purtarea femeii, iar Simon nu iese prea bine din asta.
Dragostea și recunoștința i-au inundat inima și ea s-a căit
Femeia nu stătea lîngă Hristos oricum, ci la spate, lîngă picioarele Lui. Nu avea orice fel de atitudine, nu trăgea cu urechea la discuția bărbaților, nu se purta profesional, ca vreo cosmeticiană, ci plîngea și uda cu lacrimi picioarele Lui. Probabil că ea nici nu-și închipuise că va ajunge să spele și să ungă picioarele lui Hristos, de aceea nu venise cu cele de trebuință, lighean, apă și ștergar, ci numai cu un vas prețios cu mir, pe care sperase, poate, să-l dăruiască ucenicilor Învățătorului. Nu a fost alungată. Dragostea și recunoștința i-au inundat inima și ea s-a căit. Inima a fost izvorul lacrimilor care au curățat picioarele Domnului și sufletul ei.
Asta în timp ce fariseul, pentru care spălarea era așa de importantă, nu Îi dăduse lui Iisus nici apa, nici ștergarul de picioare, atît de uzuale în prăfoșenia palestiniană și atît de importante pentru el ca fariseu.
Pocăința e rostul întregului Post
Dacă nu sîntem încremeniți fariseic în formalism, orgoliu și superficialitate, în parabola asta vedem căința esențială a femeii, nu amănuntele care îl blocau pe fariseu.
Căința înseamnă regret, iar ea a regretat păcatele ei. Oare noi regretăm păcatele noastre sau regretăm fariseic că s-a aflat de ele? Regretăm păcatele noastre sau regretăm consecințele lor materiale ori psihice asupra noastră?
Ignorăm că păcatele noastre, chiar cele ce par perfect izolate în noi, fără consecințe exterioare, înmulțesc răul în lume. Orice păcat dă eficiență diavolului, care prin colaborarea noastră are acces în lume. Prin păcatul nostru dăm posibilitatea diavolului să opereze în lume.
Pînă aici am văzut pe niște Apostoli care, nesmeriți, deveniseră distanți față de Hristos, iar pe de altă parte o păcătoasă notorie și impură care prin căință s-a apropiat de Hristos.
E vorba de noi, căci sîntem și buni, și răi. Pentru cele bune ale noastre să ne smerim, iar pentru cele rele să ne căim. Și-apoi, smerenia e un bun antrenament pentru căință.
Sfînta Maria Egipteanca a fost o pocăită extraordinară și de aceea Biserica îi cere astăzi mijlocire. Este ultima duminică dinaintea intrării Domnului în Ierusalim. Duminica viitoare va începe apropierea de Golgota. Vom fi contemporanii patimilor lui Hristos și vom fi martorii patimilor Lui. Dar nu ne vom întîlni cu El dacă nu ne vom întoarce la El, adică dacă nu ne vom pocăi. Pocăința e rostul întregului Post, dar acum totul se precipită.
(Acest cuvînt a fost rostit la Sfînta Mînăstire Diaconești pe 5 aprilie 2009, în a cincea duminică din Sfîntul și Marele Post – Duminica Sfintei Maria Egipteanca –, de Lucian D. Popescu, student în anul III al Facultății de Teologie din București, vechi ucenic al vrednicului de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, sursa: www.rostonline.org)
