Atunci, ce?

Nu cred deloc că s-a isprăvit cu statalitatea Republicii Moldova. Virajul către Moscova n-ar avea cum s-o mai aducă în rândul răposatelor republici unionale, iar o țară, fie și artificial înjghebată, nu se poate volatiliza pur și simplu: ori rămâne pe harta lumii, ori se alipește altei entități statale. Aparent, nu-s decât două opțiuni: România sau Rusia. Ar fi, totuși, o a treia: să nu uităm că, în 1917, Rada de la Kiev a declarat Basarabia parte a Ucrainei – numai că altele-s acum grijile în zonă. Condițiile pentru o nouă Mare Unire românească la centenarul din 2018 par a nu fi tocmai coapte. În Republica Moldova, alegerile anticipate ar putea duce, de facto, la rerusificarea Basarabiei. De jure, ipoteza încă unei expansiuni moscovite, după cele întâmplate în Crimeea și-n toată Ucraina, rămâne inacceptabilă în Europa veacului XXI. Chiar devenită satelit al Moscovei, ori tocmai de aceea, Moldova își va păstra statalitatea, înscriindu-se, însă, pe o traiectorie ce o îndepărtează tot mai mult de România.
Văzând și începând să înțeleagă (în sfârșit!) cele ce se întâmplă la Chișinău, românii își toarnă cenușă în cap prin gazete și la televiziuni, declarându-și vinovăția națională față de Basarabia și basarabeni. Nu spun că n-am fi și noi culpabili, dar marii vinovați rămân frații noștri de peste Prut: atâta s-au măcinat între ei, atâta au furat și atâta le-a plăcut să joace „la două capete”, încât până la urmă a venit scadența și trag consecințele.
Printre vocile realmente autorizate ce comentează situația explozivă de la Chișinău (Dungaciu, Chifu, Diaconescu și alți câțiva – puțini!) se insinuează stridențele vitejilor de după război, care o țin gaia-mațu cu „România n-a făcut nimic pentru Basarabia”, „În 1990 s-a ratat momentul Unirii” și „Gestul criminal al României de a recunoaște Republica Moldova”. Principalul vector al campaniei de autoflagelare rămâne Monica Macovei, iar cele trei reproșuri țin să capete statut de adevăr absolut. Le susțin personaje care n-au avut niciodată vreo legătură cu realitățile basarabene, comentează după ureche și în funcție de interese propagandistice imediate.
Între 1991-1993, adică în perioada cea mai „fierbinte”, am lucrat la Chișinău ca gazetar acreditat pe lângă Guvern, m-am aflat foarte aproape de zona în care se luau deciziile, am participat, să zicem ca martor, la strădaniile unioniștilor, am purtat în repetate rânduri discuții cu Snegur, cu prim-ministrul Druc, cu mai toți miniștrii care aveau ceva de spus, am fost corespondent de front la războiul de la Nistru – și, în primul rând, am putut cunoaște opinia netrucată a majorității basarabenilor. Motiv pentru care îmi permit să contest „adevărurile” așa-zis evidente, cu riscul de a-mi ridica în cap armata celor care încearcă să le impună necondiționat.
Primul: „România n-a făcut nimic pentru Moldova”. Fals. Cu siguranță, n-a făcut cât și cum se cuvenea, dar mult a făcut. Chiar foarte mult. Cine-i de bună credință, a văzut și vede. Al doilea: „recunoașterea Republicii Moldova a însemnat o renunțare oficială a României la ideea reunificării cu Basarabia”. La fel de fals. Cu cine să se unească România, cu o republică unională sovietică? Snegur îmi spunea (vezi „Zece ani de foc”, ed. Junimea, 2012, pag. 35): „Odată cu proclamarea independenței, suntem liberi să alegem partenerii, țările…” Fraza are un subînțeles ce nu mai trebuie comentat. Ce se rezolva prin nerecunoaștere și cum ar fi privit lumea gestul României de a respinge ideea evadării românilor basarabeni din „închisoarea popoarelor”? Și cel mai lung drum, spun chinezii, începe cu un pas. Primul pas pe calea Unirii era, obligatoriu, constituirea unui stat independent, apt să-și decidă viitorul în conformitate cu propriile lui dorințe și aspirații (ca să nu mai vorbim și despre dezvăluirile fostului șef al SRI, Ioan Talpeș, potrivit căruia Europa ar fi acceptat Unirea doar cu condiția cedării unei părți a Transilvaniei către Ungaria!). Al treilea: „Snegur a venit la București să propună Unirea prin decizia celor două Parlamente și a fost refuzat.” Invenție! Am fost de față la momente ale vizitei lui Snegur, am discutat cu el după aceea, am participat, ca membru al Delegației Prezidențiale române, la întâlnirile de la Chișinău, am fost prezent la dezbaterile din Parlament. În toate aceste împrejurări, n-am auzit despre o astfel de propunere făcută de Snegur! Președintele Republicii Moldova știa foarte bine ce componență și orientare are Parlamentul și nu putea face nici o comparație cu situația din martie 1918. Chiar și atunci, 39 de deputați n-au votat Unirea, deși armata română se afla pretutindeni în Basarabia, inclusiv la porțile Sfatului Țării. Acum, singurii oșteni pe teritoriul Republicii Moldova erau trupeții Armatei a XIV-a a Kremlinului, înarmați până-n dinți. Iar Unirea era dorită, în Basarabia, de circa 8% din populație, ceea ce ar fi dus la inutilitatea oricărui Referendum. La nuntă, nu trebuie și mireasa să spună „da”?
Întrebare: ce ar fi trebuit să facă România? Să intre cu armata? Absurd. Să decreteze unilateral Unirea? La fel de absurd. Atunci?