Atunci, acum, totdeauna

Când te afli într-un cerc de prieteni, mai treacă-meargă: știi fiecare cum gândește, ce simpatii politice are (cu antipatiile de rigoare); încerci să menajezi sensibilitățile și să eviți clinciurile, deși până la urmă tot se ajunge la gâlceavă, fiindcă după al doilea pahar dispar nuanțele, fețele lumii acesteia fiind văzute și înțelese ori în alb total, ori în negru catran. Dacă, însă, nu cunoști mesenii, va trebui mai întâi parcurs, cu utilă suspiciune, preludiul discuțiilor neutre de tatonare. Pentru început, fiecare pe unde-a fost as-vară, prilej cu care se trec în revistă secvențe trăite în mai toată geografia mapamondului, din Mexic în Africa de Sud, din Tahiti în Scandinavia, din Canare în Baleare. Tema următoare: copiii. Ai lui Vasile sunt în Germania, ai lui Ghiță în Canada, ai lui Gică în Australia – nu ca turiști, ci ca viitori cetățeni ai lumii: „Când a plecat, plopul de la geam era cât fereastra, acum e cât blocul”, „a murit pisica ei de suflet, nici nu-i spun”, „a trebuit să ia medicina de la început, dar se merită”, „Mirela naște acolo, o să fie băiat – primesc cetățenia automat”, „cine știe cât mai este galonul de benzină în Ohio?”, „a fost tornadă în Connecticut, Mișu a rămas fără bască, i-a mutat și Mercedesul din loc”… Pe masă, brânzeturi franțuzești, Anchois portughez, prosciuto italian, struguri turcești, whiski scoțian, șampanie de Cricova. „Fiți amabil, dați-mi farfuria cu castraveți murați.” „Vă rog, poftiți. Să știți că-s castraveți din Bulgaria, fiindcă noi, românii, nu mai suntem în stare nici să…” etc. etc. Asta a fost amorsa, după care tema castravetelui („plantă bicotiledonată de culoare galben-verzuie…” – vi-l mai amintiți pe Florin Piersic?) capătă proporții mitice, repede ajungându-se la căinarea destinului României eșuate, teză susținută cu egală însuflețire de ambele tabere, cu argumente vizibil extrase din panoplia de dreapta sau de stânga a talk-show-urilor televizate. Noroc că, într-o astfel de împrejurare, gazda ce tocmai își încheiase cu bine revizia generală a sertarelor a avut inspirația să deșarte dinaintea mesenilor ditamai teancul de poze vechi. Iată-ne la o petrecere aniversară, în urmă cu vreo 40 de ani: mai subțirei, mai frumușei, adunați în jurul unei mese pe care-și etalau nurii felioare de salam „Poiana”, mere de Rădășeni, o movilă de carași moldavi crocanți și-o cană cu „1001” de Răducăneni. Încercăm să ne reamintim discuțiile de atunci. Cu siguranță, ba unul, ba altul, s-ar lăuda cu bonurile de benzină obținute pe sub mână prin bunăvoința tovarășului cutare. S-ar trece în revistă impresiile excelente din concediile petrecute la Sângeorz Băi ori la Amara. Aproape un ceas s-o fi vorbit despre „Marele singuratic” al lui Marin Preda, despre filmul lui Pintilie și premiera lui Ciulei (pe atunci lumea citea). A fost lăudată apoi gazda, care izbutise să pună pe masă surpriza serii: o friptură ochioasă, fragedă și rozalie. Carnea fusese procurată de la mafiotul X din satul Y, care tocmai își sufocase vițelul cu punga de plastic (era strict interzisă sacrificarea bovinelor). Un fericit își număra lunile ce-i vor aduce așteptata (de doi ani!) Dacie 1100. Proaspăta doctoriță s-a oferit să ne procure certificate medicale pentru a scăpa de defilarea de la 23 august. S-a deschis televizorul TEMP2-7 și, repede, comutat pe Chișinău (la noi, pe ecran se lăfăia, ca totdeauna, „eroul între eroi”). După răcitura din „adidași”, frumoasa studentă, rotunjită suspect în ultimele luni, a-nceput să șușotească insistent cu tânărul doctor ginecolog, care dădea din mâini speriat, parcă apărându-se de muște. Muzicianul deplângea pierderea cartelei („tichet de pre-comandă”) pentru ulei și zahăr. Asistentul respins la doctorat din pricina dosarului de cadre a cutezat un banc politic, dar și l-a înghițit la jumătate, luând seama că printre invitați se află și bunul său prieten Z. Nelipsita repriză de bârfă amicală („ați văzut că până la urmă i-au dat confort II?”, „Marcel are pile la Alimentara, a luat un salam întreg!”, „Luminița iar e blondă, dar n-o prinde” etc.), apoi comentarea episodului nu știu cât din serialul „Dallas”. La plecare, ne-am rânduit cuminți, așteptând să ne ducă acasă singurul posesor de Wartburg cu număr impar…
Culmea: dacă ar fi posibilă citirea gândurilor, sunt cât se poate de sigur că toți cei de acum ar dori să-și întoarcă viețile către negurosul atunci. Absurd? Deloc! Ce tineri eram!