Atributele intelectuale

1. Atotștiința
Este cunoașterea desăvârșită, totală, a tot ceea ce a existat, exista și va exista, precum și a celor ce ar putea să existe. O primă deosebire între modul în care cunoaște Dumnezeu și cel în care cunoaștem noi consta în aceea că El le cunoaște pe toate în Sine însuși, în calitatea Sa de cauză a toate.
Dionisie Pseudo-Areopagitul precizează: „Dumnezeu nu are o cunoștință a Sa proprie și o alta care îmbrățișează în mod comun toate cele ce sunt. Căci, cunoscându-Se pe Sine însuși, cauza tuturor, El nu va ignora, printr-o slăbire a preocupării, cele ce sunt de la El, sau ale Lui. Astfel, Dumnezeu cunoaște cele ce sunt nu prin vreo cunoaștere a lor, ci prin a Sa”.
Dumnezeu cunoaște creaturile întrucât Se cunoaște pe Sine însuși în calitate de cauză a lor. Și prin aceasta, El nu detașează întregul conținut al existenței Sale de calitatea Sa de cauză a acestora. Astfel, în cunoașterea lui Dumnezeu despre lucruri este implicată cunoașterea existenței Sale. Căci numai în cunoașterea existenței Sale este cuprinsă explicarea deplină a sensului lor.
Spre deosebire de Dumnezeu, noi, oamenii, disociem între cunoașterea lucrurilor și cunoașterea lui Dumnezeu. Iar când unim cele două feluri de cunoaștere, noi nu cunoaștem pe Dumnezeu decât în calitatea Lui de cauză a lucrurilor, nu și ceva din ființa Lui.
Plecând de la textul sfântului apostol Pavel: „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulți frați” (Rom., 8, 28 si 29), adepții lui J. Calvin, reformații, și într-o manieră toți protestanții și neoprotestanții și sectarii de mai târziu, au susținut ideea greșită a unei predestinări absolute din partea lui Dumnezeu a unora spre fericire veșnică, iar a altora spre pieire veșnică în muncile iadului. Toți aceștia au confundat, în mod deliberat, două lucruri total deosebite: preștiința lui Dumnezeu și predestinația, sacrificând libertatea omului.
Nu putem tăgădui preștiința lui Dumnezeu, după cum nu putem tăgădui nici libertatea omului, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa (Fac, 1, 26), adică ființă spirituală înzestrată cu rațiune, simțire și voie liberă, adică persoană de dialog cu Dumnezeu și cu semenii și subiect responsabil al propriilor sale acțiuni și fapte: „Iată, Eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul. Alege viața, ca să trăiești tu și urmașii tăi. Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să asculți glasul Lui și să te lipești de El; căci în aceasta este viața ta și lungimea zilelor tale…” (Deut., 30, 15, 19 si 20).
– „Dumnezeu știe ascunzișurile inimii”
Sfinții Părinți spun că „Dumnezeu știe totul dinainte, dar nu le predestinează. Cunoaște mai dinainte pe cele ce sunt în puterea noastră, dar nu le predeștinează. El nu voiește să se facă răul și nici nu forțează virtutea”. După cum medicul nu este cauza bolii, dacă a știut dinainte că se va îmbolnăvi cineva, pentru că preștiința medicului vine din arta lui, iar boala își are cauza proprie, tot așa ceea ce vom face noi nu-și are cauza în Dumnezeu, ci în voința noastră liberă.
Sfânta Scriptură ne spune că: „Dumnezeu știe ascunzișurile inimii” (Ps. 43, 25), căci El e „Cel ce a zidit îndeosebi inimile lor, Cel ce pricepe toate lucrurile lor” (Ps. 32, 15). Iar în cartea Iov se spune: „Dumnezeu privea până la marginile pământului și îmbrățișa cu ochii tot ce se află sub ceruri” (Iov, 28, 24).
Aceeași Scriptură vorbește și de o cunoaștere specială a lui Dumnezeu referitoare la cei ce îi împlinesc voia și îl iubesc: „Dacă iubește cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de Dumnezeu” (I Cor., 8, 3). Sau: „Domnul a cunoscut pe cei ce sunt ai Săi” (II Tim., 2, 19). Iar Psalmistul cere lui Dumnezeu să caute din cer și să vadă și să audă glasul rugăciunii lui, ceea ce ar însemna că Dumnezeu ar putea să nu privească și să nu audă glasul rugăciunii lui (Ps. 33, 6, 17).
Dar tot Scriptura spune că Dumnezeu n-a cunoscut sau nu cunoaște pe cei care n-au împlinit voia Lui: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi” va spune Mântuitorul celor care au săvârșit fărădelegea (Matei, 7, 23). Sau altora le va spune: „Nu știu de unde sunteți. Depărtați-vă de la Mine toți lucrătorii nedreptății” (Luca, 13, 27).
Pe toți aceștia din urmă Dumnezeu nu-i vede sau nu-i cunoaște decât ca pe unii ce sunt creați de El, și nu ca pe unii care înțeleg să rămână tot în comuniunea și atenția Lui și să crească în El, deși ei săvârșesc nedreptatea. De aceea Dumnezeu spune despre aceștia că nu-i cunoaște.
2. Atotînțelepciunea
Părinții Bisericii nu separă atotștiința lui Dumnezeu de atotînțelepciunea Lui. Ei vorbesc foarte adesea despre înțelepciunea lui Dumnezeu și foarte rar despre cunoștința Lui. De altfel, și Sfânta Scriptură vorbește destul de rar despre cunoștința lui Dumnezeu, dar și atunci o prezintă împreună cu înțelepciunea Lui (Rom., 11, 33 si Col., 2, 3).
Despre înțelepciunea lui Dumnezeu, însă, Sfânta Scriptură vorbește în multe locuri, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament.
În unele texte scripturistice, înțelepciunea atotdesăvârșită a lui Dumnezeu apare ca premisă logică a atotputerniciei Sale, fiind împreună amintite: „A Lui este înțelepciunea și atotputernicia; cine ar putea să-I stea împotriva și să rămână teafăr?” (Iov, 4, 9) ; „Iar Domnul a făcut cerul cu puterea Sa, a întărit lumea cu înțelepciunea Sa și cu priceperea Sa a întins cerurile” (Ier., 10, 12).
În tot ce ne-a revelat Dumnezeu despre atotștiința Sa este implicată și atotînțelepciunea Sa în relația Lui cu lumea. Și nu s-ar putea spune că cunoștința lui Dumnezeu are un caracter teoretic, iar înțelepciunea, un caracter practic. Toate actele de cunoaștere ale lui Dumnezeu referitoare la lume au și un caracter practic, urmărind conducerea lumii spre El. Dar și cunoștința despre Sine pe care ne-o dă Dumnezeu urmărește același scop.