Nu de puține ori și sub îngrijorător de complexe forme iese la iveală, în concepțiile și manifestările unor creștini din zilele noastre, o perspectivă marcată de ocultism. Avându-și de cele mai multe ori cauza într-o crasă ignoranță și superficialitate religioasă ori în „creațiile” folclorului arhaic, fenomenul superstiției se dovedește negândit de vast. De la simpla teamă a întoarcerii din drum până la aceea de a te căsători în luna mai, de la a-ți adăpa copilul din acioaie pentru a-i grăbi vorbirea până la ascultarea cu regularitate a horoscopului zilnic, de la celebrele vineri („13 cu ghinion”) și marți („trei ceasuri rele”) până la „urmările” spargerii unei oglinzi, de la superstițiile funebre și cele matrimoniale până la „puterea” și „efectele” blestemului până la al nouălea neam (!), de la credința în strigoi până la groteasca vrăjitorie (punerea cuțitului, turnarea cositorului sau argintul viu, legăturile, farmecele, descântecele), toate (și, din păcate, multe alte astfel de rătăciri) induc celor care le dau crezare o stare de anxietate și dezechilibru emoțional care nu are nimic în comun cu viziunea creștină asupra vieții.
Dacă eficacitatea lor nici măcar nu poate fi pusă în discuție, naivitatea celor care le dau crezare constituie un fenomen greu de înțeles! Deși considerate adesea „nimicuri”, superstițiile au consecințe nefaste asupra vieții sufletești a celor care le acceptă, cultivând o spiritualitate nebuloasă și obtuză. Oamenii respectivi trăiesc permanent sub presiunea psihică a unor astfel de credințe deșarte, deși, culmea!, nu pot da o explicație întemeiată și plauzibilă pentru preferințele lor „spirituale”.
Gândirea și viața creștină autentică, fundamentată pe învățătura Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, promovează credința luminată și nădejdea în iubirea infinită a lui Dumnezeu. Aceeași Evanghelie, ca de altfel întreaga descoperire divină, îl învață pe creștin că numai prin harul Duhului Sfânt el își poate lucra mântuirea, care nu înseamnă altceva decât comuniunea sau unirea deplină, în iubire, cu Sfânta Treime. Viața creștinului este sfințită și binecuvântată numai în Biserică, prin Sfintele Taine care sunt căi văzute de a-L primi pe Duhul Sfânt Cel nevăzut, însă real. Străduindu-se a trăi o viață în sfințenie, după „învățătura sănătoasă” (I Tim. 1, 10) a Domnului, creștinul simte prezența lui Hristos în viața lui, iar aceasta îi este esențială și suficientă.
Așadar, în fața superstițiilor de tot felul, creștinul este chemat să caute obiectivitatea biblică și liturgică pe care i-o oferă Biserica. În acest sens, el trebuie să-și sporească receptivitatea și interesul față de dogmele creștine, pe care să le cunoască și să le asimileze cât mai temeinic atât printr-un dialog constant cu preotul, cât și printr-un program personal de lectură religioasă, și acesta din urmă sub atenta îndrumare a păstorului sufletesc.
(pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă, www.ziarullumina.ro)
