Când scriu aceste rânduri în București plouă de rupe. Plouă torențial după ce a nins splendid și din belșug. Peisajul stradal e o struțo-cămilă iarnă-vară. Presa, în variantele ei multiple – scrisă, televizată sau dând doar din gură către radio-ascultători – se ocupă de ninsoare, de ploaie și de pensii. Cele mai agitate dezbateri organizate și moderate de ziariști (eu le zic ziariști și celor din televiziuni, așa, ca termen unificator de breaslă, foaia scrisă anticipând sticla sclipicioasă care ne aduce imagini în odaie) sunt cele despre pensii. Despre cum șmecherește guvernul pensionarii, despre pensiile simțite și cele nesimțite, despre cum punctul de pensie ia și de la bogați și de la săraci. Ziariștii scriu și vorbesc despre piloți, medici, mineri, învățători. Absentează cea mai vagă referire a ziariștilor la ziariști, de parcă ei n-ar reprezenta tot o profesie, de parcă ei n-ar avea atingere cu pensia. M-am gândit de ce o asemenea omisiune! Cei mai mulți ziariști sunt tineri. Pensia e departe. Poate din acest motiv lucrătorul din media pare indiferent la soarta pensionarului din media. Dar dacă jurnaliștii știu că ei nu prea au șansa să ajungă vreodată la pensie? O statistică globală arată că vârsta medie de viață a jurnaliștilor e de 49 de ani. Statistica e de acum câțiva ani. Nu știu dacă s-a mai comis o actualizare și dacă, în urma ei, s-a constatat o suire cu un an-doi a vieții medii a ziariștilor în plan mondial sau o scădere. Adică să murim un pic mai iute. E cam nesimțită viața asta de 49 de ani pentru niște nemernici de găozari, cum ar zice iubiții și delicații noștri conducători.
Înainte de 89 am lucrat în două redacții de cotidian, una în provincie, la Vâlcea, alta la București. Din redacția înghesuită într-o clădire veche de sub dealul Capela, din Râmnicu Vâlcea, care număra vreo 30 de oameni, mai trăiesc o treime. Au murit de bătrânețe, ar putea zice cineva în grabă. Nu. Cei mai mulți au murit înainte de a atinge vârsta de 50 de ani. Boli alimentate de profesie, cele mai multe, i-au curățat înainte de a gusta deliciile pensiei simțite sau, cum ar zice domnul Boc, nesimțite.
Îmi amintesc și din redacția de la București colegi pe care i-am petrecut spre cimitir în spatele unor poze arătându-i tineri. Ileana Podoleanu, o fată de o vioiciune extraordinară, a murit într-o documentare prin Ardeal, într-un accident, la vârsta de 34 de ani parcă. Copilul ei nu împlinise un an. Stresul ucide. Nopțile nedormite, mâncarea pe apucate, traiul în general mizer. Rari sunt ziariștii procopsiți. Ieri nu prea era nici unul.
Ce mai duce la această medie de viață mai scăzută decât a minerilor? Reporterul de război, cel care stă cu carnetul de notițe, cu camera de luat vederi sau aparatul de pozat între soldații liniei de front în Afganistan sau Irak, expus, ca și militarul, riscului de a primi un glonț în cap, cotizează și el din plin la acest record negativ. Câteva sute de jurnaliști au pierit în teatrele de război în acești ani, riscând pentru a ne aduce în case imaginea exactă a teatrelor morții. În țări cu regimuri totalitare sau în unele care mimează democrația mulți ziariști au murit în temnițe, iar unii au fost împușcați sau ștrangulați în locuințele lor ca acea rusoaică ucisă de propriul condei care nu-l ierta pe Putin.
Toate dezbaterile despre pensii vorbesc despre riscurile aviatorilor și despre stresul care bombardează existența polițiștilor și spionilor. De altfel toți ies la pensie mai devreme, unii chiar pe la 50 de ani. Știu un general burtos mai tânăr mult în comparație cu mine, luptător victorios în chiolhane și care a avut ghinionul să nu prindă nici un război, care asudă azi la 55 de ani să-și pape pensia, în paralel cu conducerea unei firme prospere de consultanță. Ce consultă? Statul. Consultă același stat care l-a scos devreme la pensie și care-l plătește, nu direct firește, pentru sfatul de a deschide umbrela când plouă.
Nici o vorbă despre pensiile ziariștilor în dezbaterile despre pensii organizate și moderate inteligent de ziariști. De ce omit subiectul? Ei, de ce? Subiectul pensiilor ziariștilor nu există. Media lor de viață scutește guvernele de agitația de a mai inventa o minciună.
