ATESTĂRI ȘI DECORĂRI

Ne-am născut? Existăm? Imediat după decembrie 1989, au apărut cele dintâi încurcături birocratice la Teatrul Național din Iași. Banca ne cerea… decizia de înființare a instituției. Ceea ce era perfect legitim în cazul puzderiei de SRL-uri apărute peste noapte în ogorul economiei românești – dar ce te faci cu instituțiile centenare? Cel mai vechi teatru din România n-a avut niciodată o decizie de înființare conformă cu exigențele de acum, iar Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi, n-au posedat, în veacul lor, carte de identitate și cod numeric personal. Poticniri s-au ivit și-n cazul Teatrului „Luceafărul”: unde să găsești decizia din 1949? Am scanat-o dintr-o carte de istorie a teatrului și, astfel, am potolit cerberii administrativi. Acum, e-n suferință Teatrul „Puck” din Cluj. Ardelenii au depus un proiect de finanțare la Fondul Cultural Național. Pentru avizare, li se cere actul constitutiv. Nu s-a găsit, în arhive, decât o veche autorizație provizorie de funcționare. Nu-i bună, nu-i de-ajuns. Ar fi obligatoriu de depus și Statutul teatrului. Numai că instituțiile bugetare n-au statut! Se mai cere și actul doveditor al patrimoniului inițial. Care patrimoniu? În primii ani, teatrele pentru copii jucau pe unde se oploșeau, făceau turnee cu… căruța (închiriată) și tot „patrimoniul” se reducea la niște păpușele din cârpă și placaj. Și uite-așa, nu poți obține finanțări dacă nu dovedești, după tipicul de azi, că te-ai născut alaltăieri. Mă-ntreb ce decizie de înființare însoțește contul în bancă deținut de Biserica Ortodoxă Română. Și cine a semnat-o? Sfântul Petru?
*
Întâi și-ntâi, m-am bucurat la vestea că rapidiștii și steliștii au fost decorați la Cotroceni. După o pauză de gândire, s-au ivit îndoielile. În cazul sporturilor individuale (mai ales la atletism) este lesne de cuantificat, ierarhizat și răsplătit performanța. La cele de echipă, nimic nu mai este simplu, lesne și la îndemână. Dacă cei de la Betis nu nimereau bara în minutul cutare, rezultatul ar fi fost, sigur, altul, întâmplarea avându-și locul și rolul ei. Adevărat, și rapidiștii și steliștii și-au dat duhul pe teren, aducând bucurie nației și meritând, în consecință, oarece răsplată. Pe care a rezolvat-o generozitatea unui Copos (?) ori Becali, dar și manifestările exuberante ale suporterilor, plus extazul gazetelor. Acordarea unor distincții naționale înaintea finalizării competiției arată că, de fapt, ne mulțumim cu puțin și suntem teribil de încântați c-am supraviețuit până-n sferturi. Decorând calificarea în sferturi, demonstrăm c-avem sferturi de ambiții. Nicăieri în lume nu se conferă decorații înainte de spartul târgului. Președintele o fi luat în calcul oarece achiziție de simpatie generală în vrac. Adică, simpatia… simpatizanților, convertibilă în voturi. Ori, poate, nu: pur și simplu l-a copleșit bucuria de suporter, și-atunci a descuiat prematur lada cu medalii…. Cât despre prezentarea steliștilor în trening la Cotroceni, de parcă veneau direct de la stâna lui Becali, asta-i chiar mârlănie. Instituția prezidențială, oricine ar deține-o, este emblematică pentru România și oricare cetățean cu ceva minte, inimă și bun simț se cuvine s-o respecte. Inclusiv adoptând ținuta adecvată ceremoniilor oficiale. Justificarea bizarului personaj M.M. Stoica („steliștii n-au voit să semene cu niște… ospătari”) jignește inclusiv pe președintele țării, care, ce să-i faci, obligat de protocol, s-a costumat și el în… chelner. Iar numai după două zile, proaspăt decorații și-au dat spectaculos în petec, jucând penibil în campionat, cotonogindu-se, proferând potop de injurii, născocind acuze prăpăstioase și apelând la justificări de doi bani. Cu un patron de soiul primitivului Gigi și cu un mentor violent, grobian și lipsit de echilibru (M.M. Stoica), „Steaua”, echipă pe care o prețuim, o respectăm, ba chiar o și iubim, n-are șanse să deprindă, la rându-i, respectul și față de obligațiile protocolului prezidențial, și, mai ales, față de noi toți. Și de ea însăși.