A crede este o problemă de alegere, de opțiune. Eu pot să aleg să-L cred pe Iisus, să cred pe un altul (pe alți oameni) sau, în ultimă instanță, să mă cred doar pe mine. Această din urmă situație este extrem de rară în stare pură pentru că, atunci când aleg să cred în mine, aleg o educație primită, o sumă de cunoștințe sau de credințe, de frustrări sau de reușite, toate primite tot de la (ori mijlocite de) alți oameni. Și sunt multe idei sădite în noi fără ca să conștientizăm acest lucru, dar pe care ni le asumăm ca fiind ale noastre. Chiar și când ne imaginăm că am ales să credem o idee (sau într-o idee), de fapt alegem, implicit, să credem persoana care a emis-o (acest lucru este valabil, la limită, și în cazul adevărurilor științifice; dacă mi se spune că s-a mai descoperit, cu ajutorul tehnologiei de azi, o nouă galaxie, eu nu cer să o văd sau mă duc s-o vizitez pentru a crede că există, ci mă uit la cel care emite informația și, dacă mi se pare de încredere, iau de bun ce susține el). În orice caz, indiferent de persoana în care credem, în cineva tot alegem să credem.
***
A crede înseamnă și a fi creator. Unii spun că nu pot crede, întrucât „credința o ai sau nu”, ea e „hărăzită doar pentru cei aleși”. Dar, chiar și așa de-ar fi, tot există o șansă și pentru aceștia, întrucât ei Îi pot cere lui Dumnezeu să le dăruiască această credință. Apostolii înșiși, la un moment dat, I-au cerut Domnului: „Sporește-ne credința” (Luca 17, 5). Dincolo însă de credința propriu-zisă în Dumnezeu, orice acțiune a omului este fondată pe anumite credințe: credința că mă pot ridica și merge pe picioare, credința că, dacă apăs pe accelerație, mașina capătă viteză, credința că dacă beau otravă voi muri, credința că am un copil cu probleme șamd. Fiecare om, în fiecare clipă, alege (ce) să creadă – adică acționează în baza unor credințe care-i influențează viața. De aceea a crede înseamnă a alege, a decide cum să fie viața noastră în clipa de față. Nu are importanță ce avem acum, în ce stare sufletească suntem, cu ce capacități intelectuale suntem dotați sau care ne este condiția fizică. Contează cum ne raportăm la toate ale noastre (bune sau rele), ce credem noi că se poate face cu ceea ce avem și/ sau suntem acum. Aici e minunea! Noi putem conlucra cu Dumnezeu, aducând și lucrând chiar cu acest puțin peste care suntem stăpâni (talanții pe care i-am primit). Un bucătar priceput poate din doar câteva (sărace) ingrediente să gătească o mâncare delicioasă. O învățătoare înțeleaptă poate și pe cele ce se găsesc în natură – pământ, pietre, frunze etc. – să le folosească drept material didactic, încât să capteze atenția elevilor săi. Important e actul creator, să credem că viața noastră se edifică acum, prin alegerea noastră și cu ajutorul lui Dumnezeu.
***
În funcție de credința mea, și viața mea ia un anumit curs. Nu există bariere de netrecut sau predestinare, ci e un dinamism teandric (divino-uman): suntem împreună creatori cu Dumnezeu, ne croim drum în această viață și, implicit, în cea viitoare. Dumnezeu nu poate de Unul singur să lucreze în viața noastră. Când a venit „în patria Sa” (Nazaret), Iisus „Se mira de necredința lor” și „n-a putut acolo să facă nici o minune decât că, punându-Și mâinile peste puțini bolnavi, i-a vindecat” (v. Marcu 6, 1-6). Sutașul și femeia canaaneancă, pe de altă parte, au primit tot ceea ce au cerut: „Fie ție după cum ai crezut/ voiești” (cf. Matei 8, 13 și 28). Așadar, Dumnezeu poate lucra în viața noastră după cum credem noi. Și cum să credem? Răspunsul ni-l dă tot Evanghelia: „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” (Marcu 11, 24). Saltul de credință apare rațiunii omenești, prin prisma acestui verset, ca un „salt în gol”: pășesc prin aer dar sub piciorul meu se creează la timp ‒ nici mai devreme, nici mai târziu ‒ puntea. Nu e mai întâi puntea pe care apoi să pun eu piciorul, ci gestul meu de a păși îmi aduce puntea croită de Dumnezeu. Al meu e a păși, a Lui e puntea ce-mi susține pasul.
***
Sunt și astăzi oameni care au fost martori la minuni (cum ar fi vindecarea unui bolnav sau a unui demonizat căruia i s-a săvârșit slujba Sfântului Maslu), dar au ales după aceea să creadă că, de fapt, există o explicație științifică și pentru aceasta. Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât este dispus să facă minuni celor deschiși să creadă, celor care ar vrea să creadă dar, din diferite motive, nu pot. Dacă ești onest în inima ta, în căutările și frământările tale, în angoasele și în neputințele tale, Dumnezeu face și o minune, acea minune care să te ajute să faci un salt de credință. Dar minuni de dragul minunilor nu sunt, pentru că nu ne folosesc. Trimis de Pilat la Irod spre a-L judeca, Iisus nu a răspuns nimic acestuia din urmă, deși Irod ar fi vrut „să vadă vreo minune săvârșită de El” (Luca 23,8). Suntem și noi atinși, adesea, de bolnava curiozitate a lui Irod.
***
Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înșine, când vom crede mai mult cuvintelor Lui decât stărilor noastre sufletești sau gândurilor noastre, atunci se va milostivi Domnul și ne va face darul acesta minunat al discernământului duhovnicesc.
(Pr. Constantin Sturzu, Sursa: Doxologia.ro)