Guvernul și coaliția care-l susține merg până în pânzele albe cu asumarea răspunderii pentru Legea Educației și, sub presiunea timpului, vor patenta acest procedeu și pentru alte legi esențiale, lăsând opoziției doar alternativele ingrate ale neputinței sau anemierii în moțiuni de cenzură.
Pentru a se oțeli în încăpățânare, a dat fuga la Curtea Constituțională să-i ceară lămuriri suplimentare, aparent nedumerit de sentința rabinică asupra acestui caz (recte constatarea conflictului între Parlament și Guvern). Edictele date cu „5 la 4” de către judecătorii constituționaliști par a face această instanță mai catolică decât Vaticanul și hotărârile sale mai bulversante decât „Codul lui da Vinci”.
În cererea de luminare făcută Curții, Palatul Victoria nu uită să spună că demersul este făcut și pentru „înlăturarea refuzului Parlamentului de a dezbate moțiunea de cenzură”, o persiflare la adresa capacității opoziției de a răsturna căruța guvernamentală. Dincolo de dansul de salon cu judecătorii constituționali, UDMR, în numele coaliției, vine și spune clar, prin Kelemen Hunor: „Putem continua asumarea și vom continua asumarea”. Deci, zarurile au rămas aruncate ca prima dată.
De cealaltă parte a gardului, opoziției nu-i rămâne decât să meargă până în alte pânze albe, reclamând, cum altfel, retragerea asumării răspunderii. Și, in extremis, punându-l pe Mircea Geoană să-și arunce stiloul și călimara pe fereastră, dacă va fi adus în situația să semneze trimiterea la promulgare.
Cele două îndărătnicii arată că, în disperare de cauză, ceea ce ar fi trebuit să fie soluții de excepție au ajuns soluții de regulă. Adică legile se trec prin asumări de răspundere guvernamentale, se sancționează prin moțiuni de cenzură și prea adesea se regularizează prin Curtea Constituțională, care arbitrează „dialogul” surzilor.
Este o situație absurdă, întreținută de cerbicia unui guvern căruia nu îi mai pasă dacă moare în picioare sau se prăbușește sub oprobii, la care este deja imun și a unei opoziții la care orice cedare este echivalentă unei slăbiciuni de neîngăduit. Este o logică perfectă de război total, care va îngropa căile de mijloc și, în final normalitatea.
Cum presiunea termenelor din angajamente justifică scurtăturile, neîndoielnic Executivul va face din scurtătură potecuță bătută, marcând trecerea „superioară” de la guvernarea prin ordonanțe de urgență la acea prin asumare. Deja și-a întins aripa ocrotitor-geloasă asupra Legii salarizării. Cred că regretă înlăcrimat că nu-și poate asuma direct și bugetul de stat. Dar și așa viețile lui Boc și alor săi s-au simplificat până la esență. Merg fuga înainte și, la un moment dat, vor încremeni „a la longue” ca iepurașii Duracell, rămași fără baterie.
Deși opoziției îi rămâne, idem, tot cărarea bătută, calea va fi mai cu surprize, din cauza virajelor de la linia dreaptă (ca acela în care Antonescu i-a cerut lui Ponta să fie bărbat, uitând el să fie domnul care se pretinde a fi). Este un nou obicei, ca liberalii și social-democrații să se însingureze periodic. Căci altfel cum și-ar întreține pasiunea în statul pe bară?
În tot acest peisaj morbid, fracturat de paralele, aproape se poate spune că izbăvirile s-ar putea trage tot din moțiunea de cenzură. „Trebuie citită moțiunea, trebuie votată sau trebuie respinsă și, în funcție de acest vot, vom vedea dacă mergem mai departe cu acest guvern”, citire tot de la Kelemen Hunor. Poate că guvernul vrea să-și arunce „cămașa morții” în coșul cu rufe de spălat. Poate că opoziția vrea sincer să țopăie a victorie.
Indira Crasnea
