Asumarea crucii – responsabilitate și demnitate

Pericopa evanghelică din cea de-a treia duminică a Postului Paștelui este una dintre cele mai scurte din cursul anului bisericesc și, cu siguranță, cea mai scurtă din perioada premergătoare Învierii Domnului. Doar cinci versete. Dar cinci versete atât de ample și de bogate din punct de vedere duhovnicesc că multe alte romane sau exegeze nu ar fi de ajuns să atingă aceeași profunzime. Valoarea sentințelor Mântuitorului reiese și din aceea că, lucru rar, Hristos a chemat la Sine mulțimea (v. 34). Nu a mai fost discret, nu S-a ferit să spună ce avea de spus, să facă ce voia să facă. Alte dăți era mai reținut, mai tainic, mai ales când săvârșea minuni. De data aceasta îi vrea pe toți lângă El. De ce? Pentru că mesajul are valoare universală. Pentru că toți trebuie să îl știe. Pentru că de acele cuvinte și de raportarea la ele depinde mântuirea fiecăruia. Libertatea de a alege
Raportarea presupune libertate. Învățătorul lumii îi lasă pe oameni liberi să aleagă dacă vor sau nu să vină după El. „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Este o opțiune, doar „dacă voiește cineva”. Mântuitorul este delicat, este grijuliu cu sensibilitatea ascultătorilor. Nu le poruncește, nu le ordonă. Le sugerează gingaș că ce le spune este un sfat. Așa cum în Vechiul Testament, Dumnezeu îi spune lui Moise: „Ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața…” (Deuteronom 30, 19-20). Sau cum tot Mântuitorul îi oferă tânărului bogat șansa împlinirii spirituale: „De voiești să fii desăvârșit, du-te și vinde averea ta…” (Matei 19, 19). Este evident din aceste trei exemple că Dumnezeu respectă libertatea omului. Dar atunci când invită la fericire, la viață, la desăvârșire, nu invită la un lucru facil. Chemarea implică greutăți, piedici, responsabilitate. Este o invitație la chin, dar, paradoxal, și la victorie. Iar acest paradox se continuă cu un altul: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. Cel care va dori să câștige, o să piardă, iar cel care va ști să piardă, va învinge. Nu trebuie să fim absurzi. Nu ne putem bucura de greutatea vieții. Nu putem fi fericiți că suferim, că suntem bolnavi, că suntem singuri. Dar putem să acceptăm totul ca voie a lui Dumnezeu, ca încercare, pedeapsă sau orice vrem. Nu ni se cere să fim încântați, deși ne vine să plângem.
Redăm mai jos o istorioară preluată de la IPS Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, menită să susțină afirmațiile de mai sus.
Asumarea crucii
Am întrebat odată pe un orb înțelept: cum își poartă suferința? În aparență era liniștit, împăcat, pozitiv în gândurile și planurile lui, și era dat adesea drept exemplu de om fericit, chiar în suferința lui. Mi-a răspuns cu o sinceritate pentru care nu știu cum să-l prețuiesc, ori de câte ori îmi aduc aminte: „Îmi port suferința cu durere. Cum aș fi bucuros când nu văd? Nu văd oamenii, care trebuie să fie frumoși. Nu văd pădurea. Nu văd florile. Nu văd lumina. Nu pot citi cărțile. Sunt împăcat și nu cârtesc. O iau ca pe o încercare a lui Dumnezeu. Și încerc să fiu folositor și altora. Dar asta e cu totul altceva. Îmi aduc bucurii lucrurile bune pe care le pot realiza, dar suferința de a nu vedea nu trece!”.
Mi-a dat un răspuns omenesc, adevărat. Și l-am înțeles. Și l-am crezut. Și l-am iubit. Și cred că aceasta este asumarea practică a crucii. A accepta voia lui Dumnezeu înseamnă a primi liniștit calea pe care El ți-o deschide înainte. A păși ferm pe acest drum unde, la capăt, Hristos ne așteaptă „întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (v. 38).
(pr. Mihai GOJGAR, www.ziarulumina.ro)