AȘTEPTĂM CAPITALA!

Fără îndoială că vechile modalități, centralizate, de difuzare a cărților, ziarelor, filmelor etc. nu mai au cum să fie reînviate. Ele corespund unui anumit sistem social-economic și-s posibile doar în cadrul respectivului sistem, Cândva, au avut rezultate spectaculoase: editurile și tipografiile nu puteau face față tirajelor comandate de librari – iar tiraj comandat însemna tiraj plătit în avans și în întregime. Ceea ce editorul de azi nici nu poate îndrăzni să viseze. După cum nici cititorul onor mileniului trei nu-și poate visa o carte foarte ieftină și larg accesibilă: înainte de 1990, prețul unui exemplar se stabilea, strict, prin calcule matematice și era constituit exclusiv din adiționarea costurilor de producție. Chiar dacă știai că opul se va vinde cât ai zice pește, indiferent de preț, cifra ieșită din calcul rămânea bătută în cuie. Cu toate acestea, sistemul editorial, în ansamblul său, se susținea – material – singur, ideea general acceptată potrivit căreia vechiul regim subvenționa cartea este falsă: titlurile de mare și foarte mare tiraj susțineau aparițiile cu pierderi – dar aceasta se petrecea în interiorul sistemului și se regla prin redistribuirea totalului veniturilor, fără nici o „injecție” datorată bugetului statului. Evident, ar fi considerată hazoasă năzbâtie nostalgică propunerea de tratare a producției de carte din România contemporană ca un tot contabil din care să poată fi deduse susțineri pentru ieftinirea cărții necesare; azi, fiecare trăiește și moare singur. Mai puțin fantasmagorică, însă, apare o propunere venită, recunosc, de unde mă așteptam mai puțin: aparține celei de a VI-a ediții a Consfătuirii Naționale a Intelectualilor de la Sate și n-a avut parte de nici o mediatizare în stare s-o impună cât de cât atenției generale. Se pornește de la constatarea că bogata creație literar-artistică (judecând după numărul de titluri) este afectată de necunoaștere, de ne-popularizare,… de lipsă de legătură și coerență”. În fapt, e la îndemâna oricui constatarea că destinul cărții românești este primejduit de păguboasă enclavizare: nu se știe, la Cluj, ce s-a tipărit la lași, la Timișoara, ce apare la Focșani, la Suceava, ce titluri ies de sub teasc la Craiova ori Baia Marc. Și-i de-a dreptul amuzant să urmărești, la puținele târguri de carte, reacții surprinse nu numai din partea publicului „de rând”, ci și ale scriitorilor uimiți de isprăvile confraților: „asta, când a mai apărut?”. Numeri pe degete editurile care au izbutit să-și construiască sistem propriu de difuzare – nici acesta atoate-acoperitor, fiindcă orașele mici (nu mai vorbim despre sate!) rămân pe dinafară. Dar dacă n-ai cum avea sub ochi, fizic, ansamblul producției editoriale românești, barem să te poți informa în legătură cu noutățile trimise în cutare librărie de peste munți, pe care, apoi, să le poți comanda printr-un sistem oarecare. Asociațiile profesionale ale editorilor n-au izbutit să înființeze o publicație mai mult decât necesară, de tipul fostei reviste „Cărți noi”, așa că informarea în domeniu a rămas și acum tot sub semnul hazardului. Amintita Consfătuire a intelectualilor de la sate (cei mai interesați, fiindcă ruralul românesc aproape că nu se mai întâlnește cu cartea nouă) propune înființarea unei agenții virtuale de carte, al cărei site să ofere fiecărui creator, editor, producător cultural, câte un mic spațiu pentru prezentarea noului produs, dar și posibilitatea unui link spre propriul site și e-mail, unde prezentarea ar putea fi mai amplă. Se va răspândi, astfel, informația culturală necesară, depășindu-se handicapul lipsei imaginii cuprinzătoare asupra a ceea ce produce în prezent cultura română și se va realiza legătura directă între producătorul cultural-artistic și publicul cel mai larg. Propunere modernă, civilizată, europeană. Cine s-o pună în practică, dacă nu Ministerul Culturii și Cultelor? Așteptăm Capitala.