Zi Națională. Armia română va bate pas de defilare pe sub Arcul lui Ferdinand Întregitorul. Am, aveți, domnule cititor, o tresărire, o emoție specială, o înaripare care vine pe trasee neștiute de la strămoși.
Butonez televizorul să văd dacă a început parada militară. E prea devreme și articolul meu trebuie să plece spre ziar. Presa nu cunoaște hodină. Ea n-are niciodată zi liberă, n-are Zi Națională, n-are Paște sau Crăciun. Va veni sau nu va veni președintele la Arcul de Triumf? Scriu și trag cu coada ochiului. Doar în Parcul Carol au început și s-au și isprăvit festivitățile. Coroane, coroane, coroane la mormântul Eroului Necunoscut. Public – zero. Blaga, șeful Senatului (PSD a scăpat în sfârșit de această funcție care-i crea disconfort), e singurul înalt oficial al statului român. În rest, adjuncți, funcționărime, secretare, toți însărcinați de șefii lor rămași sub plapumă să stea solemni și să se prefacă marcați de eveniment.
Încerc să mai aflu ce s-a mai petrecut prin țară.
Conform justiției, Traian Băsescu n-a dat un dos de labă copilului din Ploiești. A fost, doar, „violent cu minorul”. L-o fi înjurat președintele pe puști, i-o fi spus vreo vorbă deplasată, pentru a-l cita chiar pe excelența sa? Păi dacă nu i-a aplicat o scatoalcă, dar a fost totuși violent, ce să înțelegem? Băsescu nu l-a bătut cu pumnul, ci l-a bătut cu vorba pe ăla mic? Justiția ne lasă în ceață. Ce ți-e și cu procesul ăsta, să se încheie în verdict tocmai de ziua țării! Reforma sănătății s-a soldat cu mai mulți morți. Reforma învățământului, pentru a-l cita din nou pe președinte, fabrică tâmpiți. Iată, prin această hotărâre epocală, proba reformării justiției. Dar astea nu-s știri de dat în Ziua Națională. Rușine să-ți fie, Dinu Patriciu! La mulți ani, România!
Meteorologii au ticluit-o bine cu Cel de Sus, obținând derogare de la iarnă pentru 1 Decembrie. E soare, nu plouă și nu ninge nicăieri. Vestea, în loc să mă bucure, întristează țăranul din mine. E o secetă cumplită, grâul pus în pământ de vreo două luni n-a răsărit decât pe ici pe colo și dacă zăpada va rămâne doar în basme și amintire, la anul vom mânca țărână. Azi parcă e duminică, iar duminicile au fost zilele când scriam versuri. Îmi bâzâie în cap un început de poezie care-mi strică editorialul. Risc.
Zăpezile de altădată
Cele cântate de poet
Trimise-au fost către neunde
Tragic și rătăcit colet.
N-a nins demult
N-a nins de veacuri
Din noi s-a rătăcit ceva
Și găsitorul, pus pe rele,
Nu vrea, iubito, să ni-l dea.
Am anunțat chiar recompense
Am tot săltat tentantul pot
Dar dintre nori un glas mi-a zis
Nici Eu, dacă mă crezi, nu pot.
Ninge, poete, doar tu fă-o
Ninge din plin, nu ține post
Ninge ca la o sărbătoare
Pe-ales să-l ningi și pe anost
Pe cel uitat de fericire
Pe cel care-a uitat să plângă
Ninge cu plânsul bucuriei
În inima cea mai nătângă
Ninge în noi până la vară
Și până-n celălalt Crăciun
Un pic de fericire-ncearcă
Frumosule poet nebun….
Și tot așa aș scrie, rima fiindu-mi mai apropiată decât proza, dar eu sunt dator cu un comentariu, iar comentariul meu trebuie să se încheie cu „La mulți ani, frumoasa și trista mea țară!”, bucuria să se apropie cât mai iute de tine, fiindcă te simt, de prea multă vreme, orfană de mângâierea ei.
