An de an, pe 21 mai, atât biserica ortodoxă, cât și cea romano-catolică îi sărbătoresc pe Sfinții Împărați Constantin și Elena, cei „întocmai cu apostolii”. Trecutele lor vieți sunt considerate adevărate modele de urmat, Constantin rămânând în istorie ca împăratul roman care a acordat adevărata libertate creștinismului. Dar cum a început totul? Iată ce povestesc istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactantiu: în anul 312, în ajunul bătăliei din 28 octombrie, în care s-a confruntat cu Maxențiu, la Pons Milvius (Podul Vulturului), Constantin a văzut pe cer, ziua, deasupra soarelui, o cruce luminoasă. Pe aceasta scria „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge).
Trecerea la creștinism
Iar în noaptea dinaintea luptei, împăratului i s-a arătat în vis chiar Iisus Hristos, care i-a cerut să pună Sfânta Cruce pe steagurile armatei sale, ca semn protector. A doua zi, minunea s-a produs: armata lui Constantin, de doar 20.000 de soldați, a învins mult mai numeroasa oștire a lui Maxențiu, care număra 150.000 de luptători. Considerând reușita acestei victorii drept un ajutor de la Dumnezeu, împăratul i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor.
La scurt timp, în ianuarie 313, Constantin cel Mare da Edictul de la Milano, prin care creștinismul devine „religio licita” (adică, religie permisă), sfătuindu-i pe romani să adopte această credință. Totuși, Constantin nu a declarat creștinismul religie de stat, acest lucru făcându-l, mai târziu, în anul 380, împăratul Teodosie cel Mare.
Prin Edictul de la Milano, Constantin devine un adevărat protector al creștinismului, toate deciziile sale politice demonstrând acest lucru. Astfel, sub conducerea sa au fost adoptate mai multe măsuri în favoarea Bisericii, preoților le-au fost acordate subvenții și au fost scutiți de anumite obligații municipale.
Legea a fost modificată în scopul de a-i proteja pe săraci, pe orfani și pe văduve
Spiritul creștin a influențat și sistemul legislativ: s-a renunțat la pedepsele mult prea aspre, viața celor din închisori s-a îmbunătățit, eliberarea sclavilor a fost simplificată (dându-li-se dreptul episcopilor și preoților de a-i putea declara liberi în biserici). Legea a fost modificată în scopul de a proteja pe săraci, pe orfani și pe văduve. De asemenea, tot împăratul Constantin a fost cel care a generalizat în întreg Imperiul Roman, în anul 321, considerarea duminicii drept zi de odihnă. Astfel, aceasta a devenit o sărbătoare săptămânală, în care până și soldații asistau la slujbe.
Cu aceeași credință în Dumnezeu ca a fiului ei, Elena, mama lui Constantin, merge la Ierusalim, în fruntea unei sfinte solii, pentru a căuta crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos și pentru a descoperi locul în care Mântuitorul a fost îngropat. Și nu a abandonat căutările până când, la 14 septembrie 326, nu a adus Sfânta Cruce în fața credincioșilor din imperiu. Iar descoperirea locului în care Iisus a fost îngropat a fost cinstită prin ridicarea Bisericii Mormântul lui Iisus (în anul 330), chiar acolo unde existase cavoul familiei lui Iosif de Aritmathia. De asemenea, Sfânta Elena și-a susținut fiul în toate realizările sale, una dintre cele mai mari fiind ctitorirea unei noi capitale a imperiului: Constantinopolul (orașul lui Constantin). Inaugurat în anul 330, pe locurile fostului Bizanț (și ale actualului oraș turc Istanbul), Constantinopolul devine capitala creștină a imperiului, cu multe biserici și foarte pitoresc.
De aceea, la vremea respectivă, a fost numit „Roma cea nouă”, strălucind mai puternic decât Roma antică.
Domnia primului împărat creștin al Imperiului Roman a durat peste 30 de ani (306 – 337), fiind o mare binecuvântare pentru Biserică – a fost momentul în care acesteia i s-a dat libertate, după o lungă perioadă de interdicție și persecuții. Constantin cel Mare a murit la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor, și a fost înmormântat în Biserica Sfinții Apostoli, una dintre multele așezăminte religioase construite chiar sub conducerea sa.
(sursa: http://www.lumea-copiilor.ro)
