„Mila este una din virtuțile cele mai adânci pe care se bazează creștinismul nostru. Nu se poate crește duhovnicește fără milă. Și mi-a rămas, printre alte imagini frumoase, printre tablouri de viață sau de prin viețile sfinților sau din marii scriitori, un tablou din Dostoievski, din „Frații Karamazov”. E acel tablou când vine la părintele Zosima un tânăr și bate la poarta mănăstirii și spune că vrea să se facă monah. Și prima încercare, ca pretendent la viața monahală, e cea care se referă la „ascultările de inimă”. Și se duce părintele stareț cu ucenicul nou venit, la una din chiliile mănăstirii și îi zice: Iată, aici, trebuie să ai grijă de bătrânul acesta! când a intrat acolo în chilie băiatul – unul cu un nas subțirel! – l-a izbit mirosul, aerul închis al camerei.
– Ce am de făcut? întreabă tânărul.
– Păi, îl speli, îi aduci mâncare de la bucătărie, îi citești din viața Sfântului, citești din Scriptură, îi faci rugăciunea de seară, de dimineață, îi faci toată rânduiala unui călugăr. Dar, pe lângă acestea, ceea ce este mai important, să ai grijă de trupul lui, săracul. Trebuie să-l cureți, să-l speli, să-i faci baie, să-l îngrijești ca pe-un copil mic.
A rămas fratele acolo după ascultarea primită și a stat o zi, două, trei. Apoi vine la părintele stareț:
– Părinte, nu mai pot sta! E foarte greu.
– Du-te, frate, încearcă încă o dată, mai stai și vezi, poate te-apropii de durerile bătrânului, de suferințele lui. Poate că mâine am să fiu eu acolo, cel bătrân și neputincios. Sau tu? Se duce din nou și mai face o încercare, o ascultare și vine iarăși:
– Părinte, e greu!
– Frate dragă, mai încearcă, mai du-te și-a treia oară și dacă n-ai să poți și-a treia oară, vii și-mi spui. A doua zi, vine așa și-i spune părintelui:
– Eu nu mai pot!
– Ei, frate dragă, în cazul ăsta mergi de unde ai venit, că nu ești bun pentru mănăstire.
Mila, asta este esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de tată, de prieten, de vecin, de străin. Călugăria fără milă, nu se poate. Omul fără dragoste, fără apropiere față de suferință, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fără această apropiere și simțire, nu putem trăi în mănăstire, dar nici în societate.
Viața monahului înseamnă o dăruire permanentă, o jertfire de sine permanentă, trebuie să fie, cum spune Părintele Serafim Rose, precum cea a lui Hristos înviat.
(…)
Ceea ce lipsește astăzi la noi nu este altceva decât sentimentul durerii pentru aproapele tău. Omul nu trăiește izolat, omul nu trăiește singur, el trăiește mereu în planul celuilalt, în momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii și a raportului dintre noi, nu mai suntem creștini, suntem altceva. E o stare care nu ne caracterizează pe noi, românii. Românul, din firea lui, este milostiv, este drept, este corect, este plin de dragoste, de bunătate, încât toată istoria noastră e plină de eroi și martiri care s-au afirmat prin dragostea ce-au avut-o față de familie, față de copii, față de mamă, de tată, de sat, de oraș, de țară, de tot. Mila este latura cea mai frumoasă a dragostei, mila este dragoste activă și nu contemplativă. Mila, asta este esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de prieten, de vecin, de străin”.
(Părintele Iustin PÂRVU)
