În fiecare an, pe 12 decembrie, biserica noastră creștin-ortodoxă îl sărbătorește pe Sfântul Spiridon, cel numit și „factor de minuni”.
Sfântul Spiridon s-a născut în Aski, Cipru, în jurul anului 270, și a fost păstor de oi. Numele său provine de la cuvântul „spiris” care, în limba greacă, înseamnă „coșuleț”, ca urmare a smereniei sale de a purta pe cap o scufie din papură, în locul mitrei episcopale. După moartea soției sale, alege să ducă o viață ascetică, ajungând episop al Trimitundei, o cetate din apropierea orașului Pafos.
Sfântul Spiridon a murit în anul 348 d.Hr, la vârsta de 78 de ani și a fost îngropat în Biserica „Sfinților Apostoli” din Trimitunda. Când saracinii au cucerit cetatea, ciprioții au decis să mute trupul Sfântului Spiridon la Constantinopol, ocazie cu care s-a descoperit că a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul neputrezirii. Moaștele sale au fost mutate în Șerbia, în anul 1453, iar la scurt timp au fost aduse în Grecia, în insula Corfu, unde se găsesc și astăzi.
Datorită minunilor făcute în timpul vieții, Sfântul Spiridon este considerat ocrotitorul spitalelor și al celor bolnavi, de aceea multe spitale chiar îi poartă numele. Cu puterea credinței sale, Sfântul Spiridon l-a vindecat, de o boală fără leac, doar atingându-l, pe Constantius, fiul lui Constantin cel Mare. Pe fiica sa, Irina, a înviat-o din morți ca să afle unde pusese aceasta un vas de mare preț al unei femei care i-l dăduse spre păstrare. Unui deacon, Sfântul Spiridon i-a redat puterea de a vorbi.
O altă minune s-ar fi petrecut atunci când Sfântul a fost întrebat de niște păgâni cum crede el în Dumnezeu, Fiul și Sfântul Duh, ca fiind tot una și aceeași ființă nedespărțită. Atunci, Sfântul a luat în mână o cărămidă, a strâns-o cu putere și, din partea de sus a ieșit fum, din partea de jos a curs apă, iar pământul i-a rămas în mână. După cum cărămidă e făcută din foc, apă și pământ care alcătuiesc unul și același lucru, așa și Dumnezeu e arătat prin cele trei fețe ale sale.
Altă dată, mergând Sfântul Spiridon la un drum lung, într-o căruță trasă de doi cai, unul roib și altul alb, se întâmplă să-i iasă-n cale niște hoți care au tăiat capetele cailor. Atunci, ca să-l îmbărbăteze pe colegul cu care mergea împreună la drum, Șanțul a pus în grabă capul calului alb la calul roib și capul calului roib la calul alb, plecând mai departe. Se crede că de atunci ar fi caii tărcați.
Mulți credincioși respectă această zi de sărbătoare deoarece în popor există credința că pe săraci îi îmbogățește și pe cei bolnavi îi vindecă. De Sfântul Spiridon, în biserici se face agheazma care-i ferește pe oameni de boli primejdioase. La Sfântul Spiridon, credincioșii duc colac la biserică.
(http://www.ziare.com/)