Astăzi este Sfântul Spiridon, făcător de minuni

Dăruit cu ușurința săvârșirii de minuni, ca un dumnezeu după har, Sfântul Spiridon nu încetează nici acum să lucreze pentru izbăvirea din necazuri a oamenilor. Mult milostiv cu cei smeriți, aspru cu cei mândri, sfântul se caracterizează printr-un neastâmpăr dumnezeiesc, ce îl face să iasă și din raclă, cu trupul, călătorind spre salvarea și celei din urmă oi, din turma sa cuvântătoare. Sfânt Părinte al Sinodului I Ecumenic, Marele Spiridon nu încetează a ne întări în credință, prin minunile sale de „ieri” și de azi.
Potrivit „Vieții” redactate de Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia, Cipru, pe vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337) și a fiului său, Constantius. Îl caracterizau simplitatea în purtări și smerenia, ocupația sa fiind păstoritul oilor. Sfântul s-a însurat și a avut o fată, Irina. Sozomen, în a sa „Istoria bisericească” (Cartea a II-a, cap. 11), mărturisește despre modestia și intransigența sfântului. „Deși a fost căsătorit, nu a fost din acest motiv și deficitar în realizări spirituale”. După moartea soției a fost înscăunat ca episcop al Trimitundei, cetate pe care a păstorit-o până în anul 348, când s-a mutat la cele veșnice, fiind îngropat în Biserica „Sfinților Apostoli” din Trimitunda. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor, minunile sale continuând peste veacuri, până în zilele noastre.
Numele său provine de la cuvântul „spiris”, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”, ca urmare a scufiei pe care o purta, din smerenie, în locul mitrei episcopale. De altfel, conform „Erminiei” lui Dionisie din Furna, Sfântul Spiridon urmează a fi reprezentat ca un „bătrân, cu barba lungă șînțepoșatăț, despicată șpuținț în două și purtând scufie”.
În prezent, sfintele moaște ale ierarhului Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu, aflată la 100 de metri de mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora. Localnicii îl cinstesc pe sfântul lor protector prin patru procesiuni anuale, comemorând izbăvirea de foamete (1550), de o epidemie (1630), de ciumă (1673) și de asediul turcesc (în 1716). Aceste procesiuni corespund evenimentelor menționate în Sâmbăta Mare, în Duminica Floriilor, în prima duminică din luna noiembrie și pe 11 august.
Cunoscut și ca sfântul „călător”, în preajma sărbătoririi sale, arhiereul Spiridon dispare cu trupul din raclă, iar când revine, corpul său este cald și prăfuit, iar încălțările, tocite și purtate, după cum arată și iarba, și pământul de pe tălpi.
În timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare, în timp ce credincioșii cântă: „Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător; Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni; Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă”.
Portretul moral și duhovnicesc al Sfântului Spiridon
Darul facerii de minuni este legat de calitățile morale și duhovnicești de excepție ale sfântului, așa cum reies acestea atât din „Viața” sa, cât și din cântările bisericești. Însușirile sale unice poartă pecetea unei alegeri divine, după cum ne spune un irmos: „Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfințit și curat, propovăduitor al sfintelor dogme, și vas preacinstit al darurilor Duhului”. De asemenea, și în „Acatist”, Sfântul Spiridon este zugrăvit ca cel ce „a fost ales din pântece” și „din pruncie a fost plin de înțelepciune” (Icos 2).
Chemării sale deosebite sfântul îi răspunde printr-o viață de profundă, intensă și continuă asceză și rugăciune. Cântările bisericești insistă pe efortul de disciplinare a trupului și de supunere a acestuia sufletului: „Îmbărbătându-te mai întâi asupra patimilor, sufletul și trupul ți le-ai sfințit”. Minunile devin posibile numai prin domolirea patimilor: „Orânduindu-ți îmboldirile trupului, de Dumnezeu însuflate, morți ai sculat cu grăirea ta cea de viață făcătoare”. De asemenea, „omorând cugetul trupesc și ochii sufletului mai înainte curățindu-i, cu totul te-ai făcut dumnezeiască biserică Duhului”.
Imnograful corelează, de fiecare dată, harismele cu dobândirea virtuților și a nepătimirii. Căci, ne previne însuși Hristos: „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu
v-am cunoscut pe voi! Depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea!” (Mt. 7, 22-23). De asemenea, Marele Macarie comenta că nu puțini s-au învrednicit de darul vindecărilor, al proorocirilor și al vedeniilor, însă nu au urcat și treapta iubirii desăvârșite, și au căzut prin mândrie. „Iar cel ce a ajuns la desăvârșita dragoste a devenit deja înlănțuit și prizonier al harului”, adică, la fel ca îngerii, este de neclintit spre păcat, pentru că și-a predat libertatea Domnului.
Sfântul avea însă o viață de intensă trăire duhovnicească, așa cum reiese și din troparul: „De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfințite, mintea înălțându-ți-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare”, adică discernământul, cunoașterea celor duhovnicești prin experiere. Iubirea pentru Hristos stinge în el dragostea după cele trupești și materiale: „Aprinzându-te de cărbunii cinstitului Duh, ars-ai materia patimilor cea lesne arzătoare, fericite”.
Sfântul ajunge la vederea luminii necreate, după cum spune irmosul: „Cu lucrări dumnezeiești curățindu-ți sufletul, (…) te-ai îmbogățit cu lumina preastrălucitoare a Dumnezeiescului Duh”. El este cu totul desăvârșit, fiind numit „livadă a nepătimirii binemirositoare” și „pahar al dragostei nedeșertat”. Într-un alt irmos se spune că „luminându-ți mintea cu nepătimirea și înfrumusețând-o cu dumnezeiasca smerenie, ai primit darurile Duhului, ca să alungi duhurile și să dezlegi bolile celor ce cu credință te cinstesc pe tine, preasfințite”.
Atitudinea smerită a sfântului și bogăția harismelor
Este ziditor să urmărim, în continuare, atitudinea smerită a sfântului față de puterile sale minunate. Astfel, venind la el o femeie cu copilul ei mort și rugându-l să-l învieze, Sfântul este cuprins și de compasiune, și de frica de a nu se mândri, dacă ar face o minune. Căci, „temându-se de slava deșartă, se lepăda de un lucru așa minunat. Însă, fiind milostiv, se biruia de amara tânguire a celei ce plângea și a întrebat pe diaconul său Artemidot: „Ce să facem, frate”?”. Îndemnat la fapta milostivă, sfântul înviază pe copil, apoi și pe mama sa, care, între timp, murise de bucuria de a-și vedea iar copilul viu. Dintr-o adâncă smerenie, „a poruncit sfântul femeii și celor ce se întâmplaseră acolo, să nu spună nimănui de ceea ce au văzut și s-a făcut”.
De asemenea, Socrates Scholasticus, în „Istoria Bisericii” (Cartea I, cap.12), subliniază smerenia unică a Sfântului Spiridon, ce l-a determinat să continue să se ocupe cu păstoritul, chiar și atunci când a fost încununat ca păstor al „oilor” cuvântătoare, adică episcop al Trimitundei. Astfel, venind un negustor să cumpere de la sfânt 100 de capre, acesta nu îi plătește decât prețul pentru 99, vrând să îl înșele. Numai că, atunci când luă cu sine cele 100 de capre, una dintre ele se întorcea în ocolul ei, zbierând și smulgându-se din orice legături, încât se mirau toți cei de față. „Sfântul Spiridon, pricepând lucrul și nevrând înaintea tuturor a mustra pe negustorul cel viclean”, i se adresează acestuia cu blândețe, între patru ochi, făcându-l să își recunoască fapta și să își plătească datoria.
Într-o altă situație, o femeie rămăsese însărcinată cu alt bărbat decât soțul ei și nu voia să recunoască păcatul său. Sfântul o leagă prin cuvânt să nu poată naște până nu își mărturisește păcatul. Aceasta însă, împietrită cu inima, nu a vrut să mărturisească, murind în dureri mari la naștere. Auzind acestea, sfântul nu se mândrește cu puterile lui, ci „a lăcrimat și se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea și zicea: „Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlinește așa degrabă între dânșii cu fapta””. Iar altuia care voia să i se închine ca unui zeu, pentru că îi spunea lucruri ce urmau să se întâmple, îi zice: „Eu sunt pătimaș asemenea ție, iar dacă vezi că știu cele ce se lucrează departe, acestea îmi dăruiește Dumnezeul meu, întru care și tu, de vei începe a crede, vei cunoaște care este tăria și puterea Lui cea atotputernică”.
(sursa: Ziarul Lumina)