Astăzi este Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț, un neobosit practicant al rugăciunii inimii, a fost starețul mănăstirilor Dragomirna, Secu și Neamț. A tradus, împreună cu ucenicii săi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind astfel ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă.
Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi sau de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina pe data de 21 decembrie 1722. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735, copilul a fost dat de mama sa să învețe la Academia Teologică din Kiev. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedovski (la sud de Kiev), primind numele de Platon. Ulterior, se retrage în Țările Române între anii 1743 și 1746, stabilindu-se mai întâi la schiturile Dălhăuți, Trăisteni, apoi la Cârnu, schituri ce se aflau sub îndrumarea duhovnicească a starețului Vasile de la Poiana Mărului. Aici învață limba română, deprinde rugăciunea inimii, precum și celelalte practici ale vieții contemplative, iar în anul 1746 ajunge la Muntele Athos, unde primește schima mică de la starețul Vasile de la Poiana Mărului (1750), sub numele de Paisie. Se stabilește apoi la Mănăstirea Pantocrator, unde este hirotonit preot de către episcopul Grigorie și întemeiază o obște monahală în Schitul „Sfântul Prooroc Ilie”, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși. În vara aceluiași an, mitropolitul Moldovei, Gavriil, a încuviințat ca Paisie, împreună cu ucenicii săi, să vină din nou în Moldova, de data aceasta la Mănăstirea Dragomirna, pentru a revigora viața monahală de aici, cu experiența dobândită în Sfântul Munte.Sfântul a fixat anumite canoane după care să se conducă obștea având la bază modelul regulilor Sfântului Vasile cel Mare, Teodor Studitul și Nil Sorski. De asemenea, Cuviosul Paisie formează o obște mare de 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. În toamna anului 1768, din cauza invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de țărani se refugiaseră în pădurile din jurul Mănăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul i-a mutat pe călugări într-o jumătate de mănăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrâni și a mamelor cu copii. După șase ani de război, nordul Moldovei a rămas sub ocupație austriacă, iar Mănăstirea Dragomirna a devenit proprietatea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză, obștea de aici, în frunte cu starețul Paisie, a fost nevoită să se strămute la Mănăstirea Secu, în ziua de 14 octombrie 1775. După patru ani de nevoință la Mănăstirea Secu, deși se construiseră peste 100 de chilii noi, acestea se dovediseră neîncăpătoare pentru numărul de monahi care formau obștea și, de aceea, cu binecuvântarea mitropolitului Gavriil și cu sprijinul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzzi, s-a hotărât mutarea Cuviosului Paisie, cu o parte din obștea de la Secu, în marea lavră de la Neamț, la 14 august 1779. La 30 octombrie 1794 s-a îmbolnăvit grav. După câteva zile s-a simțit mai bine, iar duminică, 5 noiembrie, a participat la Sfânta Liturghie împărtășindu-se. Miercuri, 15 noiembrie, după ce i s-a citit canonul de ieșire a sufletului, și-a dat duhul în mâinile lui Hristos la vârsta de 72 de ani. Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfânt dintotdeauna, mai ales în Moldova, prăznuindu-l pe data de 15 noiembrie a fiecărui an, prima zi din Postul Crăciunului. Din anul 1988, el a fost canonizat, iar cultul lui s-a extins în toate țările ortodoxe.
(pr. Ciprian APETREI)