Povestea vieții Sfântului Nicolae începe în secolul al III-lea, în a doua jumătate a lui, aproximativ anul 270, fiind legată de localitatea Patara. Părinții sfântului, Teofan și Nona, erau oameni credincioși și bogați, care și-au crescut singurul fiu în credința cea adevărată, creștină. Numele copilului, Nicolae, tradus din limba greacă, înseamnă „biruitor de popor”, prevestind cumva că sfântul se va arăta biruitor al răutății spre folosul de obște al lumii.
Din pruncie, Nicolae s-a arătat a fi un copil minunat, hrănindu-se numai din sânul cel drept al mamei sale. A fost dat la școală și a dobândit atâta înțelepciune, încât, consemnează Viețile Sfinților, „s-a făcut desăvârșit în cuvântul învățăturii, cât și în lucrul vieții”, arătându-se cu totul duhovnicesc și dorind a sluji Domnului cu râvnă. Văzând înclinația spre rugăciune a tânărului Nicolae, unchiul său, care era episcop al Cetății Patara, i-a sfătuit pe părinții acestuia să-l lase să devină slujitor al lui Dumnezeu, lucru pe care ei l-au încuviințat.
Mâna lui era întinsă către săraci ca un râu cu apă multă
Ajuns preot, Sfântul Nicolae s-a dăruit nevoințelor ascetice, petrecând în post și fapte bune, înnoind tot mai mult podoaba sa sufletească și sporind vrednicia de a fi cârmuitor al Bisericii.
Murind părinții săi în timpul unei epidemii, tânărul preot a rămas unicul moștenitor al averii lor. Ascultând cuvântul lui Hristos din Evanghelie adresat tânărului bogat: „Vinde toate câte ai și vei avea comoară în ceruri” (Lc. 18, 22), Nicolae a împărțit averea sa celor lipsiți și bolnavi. „Mâna lui, mărturisește Simeon Metafrastul, era întinsă către săraci ca un râu cu apă multă care curge cu îndestulare”. Prin milostenia sa, sfântul a ferit de la desfrânare pe cele trei fete ale unui om bogat scăpătat din Mira, care din cauza sărăciei căzuse în deznădejde. Datorită celor trei pungi cu aur aruncate pe fereastra casei omului aflat în nevoie, fiicele celui ajutat de preotul Nicolae s-au putut căsători.
„Nu aceasta este holda pe care trebuie să mi-o aduci roadă…”
În timpul unei călătorii în Egipt și Palestina, sfântul a potolit furtuna care se iscase pe mare și a înviat un corăbier care căzuse din vârful catargului pe punte. Ajuns acasă din pelerinajul la Locurile Sfinte, Sfântul Nicolae a fost primit în mănăstirea ridicată de unchiul său, episcopul Patarelor, nădăjduind ca cealaltă vreme a vieții sale să o petreacă acolo în rugăciune.
Dar Dumnezeu, care nu voiește ca lumina să fie ascunsă sub obroc, i s-a descoperit în rugăciune zicând: „Nicolae, nu aceasta este holda pe care trebuie să mi-o aduci roadă și pe care o aștept de la tine, ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin Mine numele tău”.
Neștiind ce să facă în urma acestei neașteptate revelații, dacă să se înapoieze în Patara, locul nașterii sale, sau să se ducă în altă parte, Nicolae, condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a dus în Mira, unde se afla mitropolia provinciei Lichia. Aici, necunoscut de nimeni, el trăia asemenea săracilor, cercetând în fiecare zi biserica. Alegerea sa ca episcop pe scaunul Mirei în locul lui Ioan, ierarhul cetății, s-a făcut în chip minunat, căci adunându-se toți episcopii provinciei au ținut sfat pe cine să aleagă în tronul arhiepiscopal.
După multă rugăciune, i s-a descoperit unui ierarh bătrân un tânăr cu chip luminos care i-a poruncit: „Mergi de cu noapte și stai la ușile bisericii și ia seama la cine va intra mai înainte decât toți în biserică. Acela este îndemnat de Duhul Meu. Deci luându-l cu cinste să-l puneți arhiepiscop. Numele bărbatului aceluia este Nicolae”.
Vestea aflării bărbatului de Dumnezeu arătat a străbătut repede toată cetatea Mirei și mulți credincioși s-au adunat pentru a-l vedea pe cel ales a fi părintele lor duhovnicesc.
Tată sărmanilor, mângâietor celor care plângeau și ajutător celor năpăstuiți
Fiind sfințit arhiereu al cetății Mira, Sfântul Nicolae s-a făcut tuturor „îndreptător credinței și chip al blândeților”, model de viețuire păstoriților lui. Dacă înainte viața sa cea cu fapte bune era ascunsă de la ochii multora, acum, ca ierarh, viețuirea lui a ajuns să fie cunoscută de foarte mulți. Pentru că asculta nevoile celor care veneau la dânsul, iar ușile casei lui erau deschise tuturor, fiind bun și apropiat față de toți.
Simeon Metafrastul creionează sugestiv în câteva cuvinte un portret al sfântului: „Sărmanilor le era tată, săracilor mare și milostiv făcător de bine, mângâietor celor care plângeau și ajutător celor năpăstuiți”.
Dar spre sfârșitul secolului al III-lea a fost pornită împotriva creștinilor de către împărații romani păgâni Dioclețian și Maximian o persecuție care a aruncat în temniță atâția ierarhi, preoți și diaconi creștini, încât hoții și criminalii de drept comun nu mai aveau loc în închisorile statului. În această persecuție a suferit o vreme și ierarhul Nicolae, răbdând foame, sete și strâmtorare. Dar odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin cel Mare, creștinii au fost eliberați din temniță și li s-a permis să-și oficieze cultul religios în mod liber. Alături de ceilalți Sfinți Părinți, arhiereul Mirelor Lichiei a fost prezent la primul Sinod Ecumenic, convocat în anul 325 de împăratul Constantin cel Mare, unde s-a combătut erezia lui Arie.
Printre minunile săvârșite de Sfântul Nicolae este și scăparea cetății Mira de o foamete mare prin arătarea în vis unui negustor italian. Acestuia, care avea o corabie plină cu grâu, i-a apărut în vedenie sfântul și dându-i trei galbeni arvună i-a poruncit să meargă în cetatea Mira pentru a vinde acolo grâul. Iar negustorul ascultând pe sfântul a mers la Mira, povestind celor de acolo vedenia avută. Iar locuitorii au mulțumit lui Dumnezeu și au fericit pe hrănitorul lor cel minunat.
În ziua de 6 decembrie a anului 346, sfântul și-a săvârșit viața sa pământească, mergând la Hristos. Numeroase minuni s-au săvârșit de sfintele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu care au izvorât mir și mulți bolnavi s-au vindecat de neputințele lor trupești și sufletești. Căci duhurile cele rele erau izgonite prin rugăciunea la acest mare sfânt al Bisericii.
Sfântul Nicolae este socotit a fi și patronul marinarilor. Se cunosc minuni multe săvârșite încă din viață de ierarhul Mirelor, care a potolit furtuna pe mare, salvând viața celor aflați în primejdie.
Pentru harul pe care l-a dobândit înaintea lui Dumnezeu de a face minuni, Biserica i-a întocmit slujbă aleasă, lăudându-l ca pe „râul îmbelșugat de tămăduiri și adâncul milostivirii de la care cei amarnic apăsați de boli și cumplit cercați de nenorocirile vieții află doctorie tămăduitoare”.
(Augustin Păunoiu, ziarul Lumina)
