Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, s-a născut în familia unui neguțător creștin din Trapezunt, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului al XIV-lea.
Fiind părinții săi creștini buni îl crescură în frica Domnului și Ioan s-a făcut neguțător. Dar lui nu-i era mintea la câștiguri de avuții ci mai mult râvnea după câștig de mântuire sufletească pentru sine și pentru alții. De aceea, se silea să-i întărească pe creștinii cei slabi în dreapta credință a Bisericii noastre, da milostenie la sărmani, căuta pe cei bolnavi și-i mângâia pe cei întristați.
În aceste vremuri tulburi în plină dispută isihastă între catolici și ortodocși, în anul 1330 sau 1332 după cum spun cronicile, Sfântul Ioan, pe atunci tânăr negustor, se îndrepta cu mărfurile sale, la bordul corabiei unui oarecare Reiz, din Trapezunt spre Cetatea Albă – oraș situat în Basarabia de Sud (Bugeacul de azi) și aflat pe atunci în stăpânirea tătarilor nogai.
Plan mincinos
Dezbătând asupra problemei isihaste, tânărul Ioan a vorbit foarte frumos despre dreapta credință ortodoxă, fapt ce a stârnit înverșunarea și ura corăbierului Reiz. O dată acostată nava în portul Cetății Albe, cu gând de răzbunare catolicul Reiz se duce la mai marele tătarilor spunându-i că un tânăr ce a călătorit pe corabia sa vrea să se lepede de credința ortodoxă și să primească credința musulmană.
Bucuros peste măsură și necunoscând urzeala catolicului răzbunător, tătarul dă ordin ca a doua a zi să se adune în piața orașului toți locuitorii cetății și să fie adus și tânărul Ioan, ca în fața tuturor și spre luarea aminte a locuitorilor, acesta să se lepede de credința sa și să treacă la islamism.
Când Ioan este adus, dregătorul tătar îl primește cu mare cinste și începe cu mândrie a-i vorbi despre frumusețea credinței sale.
Înțelegând deodată planul urzit de Reiz, tânărul Ioan nu se pierde cu firea și cerând ajutor Domnului, începe la rândul lui să laude credința ortodoxă preamărind pe Dumnezeu în fața tătarului.
Înfuriat peste măsură, acesta dă ordin ca tânărul să fie bătut strașnic cu toiege noduroase și apoi azvârlit în temniță până a doua zi ca să îi vină mintea la cap.
Dar mare fu mirarea tuturor, când, în ziua următoare, după ce carnea îi fusese sfâșiată de nodurile toiegelor, tânărul Ioan se înfățișa tuturor drept și cu fața veselă și luminoasă, măcar că trupul încă purta urmele bătăilor ce le primise.
Ispitindu-l cu bogății nenumărate și funcții importante tătarul a încercat din nou să îl facă pe tânărul Ioan să se răzgândească dar fără folos căci acesta nu numai că nu s-a răzgândit dar în fața tuturora a dat slava Dumnezeului celui veșnic îndemnând pe toți a crede în cel ce a clădit lumea și a mântuit-o prin fiul său Hristos.
Înfuriat peste măsură, tătarul a poruncit a fi bătut din nou cu toiegele. Și venind ostașii tătari, l-au luat pe tânăr și, făcând cu schimbul, l-au bătut roșind caldarâmul cu sângele lui în timp ce bucăți de carne ruptă săreau în toate părțile. Și făcându-se seara a dat căpetenia poruncă ca trupul să-i fie legat de coada unui cal neîmblânzit și târât pe ulițele cetății spre luare-aminte a tuturor.
Sfântul Ioan s-a arătat în vis preotului bisericii
Când calul fugărit de soldați pe ulițele cetății a ajuns în cartierul evreiesc, mulțime de evrei erau ieșiți la porți huiduind, batjocorind și aruncând cu ce le venea la îndemână după sfânt, iar unul prinzând din urmă calul ostenit a scos o sabie și a tăiat capul sfântului care astfel și-a dat sufletul. Și un ostaș a dezlegat atunci trupul și l-au lăsat acolo în stradă neîngrijit și nebăgat în seamă, creștinii neîndrăznind a se apropia ca să-l ridice.
Iar în timpul nopții cei ce locuiau în cartier au fost treziți din somn de mulțime de făclii ce luminau ca ziua deasupra trupului mucenicesc, în vreme ce trei îngeri cântau cântări negrăit de frumoase și-l tămâiau, de la trup la cer ridicându-se stâlp de foc.
Văzând aceasta și un evreu a cărui casă era cea mai aproape, și gândind că cei ce cântă sunt preoți creștini ce au venit să ridice trupul spre îngropare, a luat un arc și încordându-l a vrut să tragă, dar degetele mâinii drepte, prin minune dumnezeiască i-au rămas lipite de arc în așa fel încât să tragă nu putea dar nici să lase arcul.
Așa încordat a petrecut el toată noaptea, uimit și îngrozit peste măsură, iar dimineața ieșind oamenii de prin case și văzându-l în starea aceasta el le-a povestit pe rând trecătorilor ce pățise. Și mărturisind el cu spaimă, a îngăduit Dumnezeu a i se desprinde într-un sfârșit degetele de pe arc.
Dar ducându-se vestea aceasta despre minune la căpetenia tătarilor, și speriat de ea precum și de frică ca să nu se mai întâmple și alte minuni spre slava lui Dumnezeu, tătarul a poruncit creștinilor a ridica trupul mucenicului și a-l îngropa după obiceiul creștinesc.
Însă aflând Reiz despre aceste minuni petrecute, s-a gândit să fure trupul și să vândă sfintele moaște în țara sa. Sfântul Ioan s-a arătat în vis preotului bisericii, avertizându-l să meargă degrabă la cimitir că Reiz voiește a-i fura trupul. Și adunând preotul câțiva creștini au mers în cimitir unde l-au aflat pe Reiz pe care l-au gonit, și luând trupul l-au îngropat chiar în altarul bisericii.
Aducerea moaștelor
Acolo au stat sfintele moaște vreme de peste 70 de ani, timp în care deasupra lor fie zi fie noapte, străluceau lumini sau stâlpi de foc și se arătau ades îngeri, și din ele izvorau miresme plăcute, întâmplându-se minuni și vindecări.
Și trecând Cetatea Albă din nou sub stăpânirea Moldovei, și aflând evlaviosul Voievod Alexandru cel Bun de aceste sfinte moaște și minunile lor, a poruncit la sfatul înțeleptului Mitropolit Iosif Mușat, a fi aduse la cetatea de scaun a Sucevei unde se afla și Mitropolia Moldovei proaspăt recunoscută de Patriarhia Ecumenică.
Astfel în anul 1402, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Moldovei, Domnitorul Alexandru cel Bun, trimite alai mare în frunte cu Grigorie Tamblac spre a aduce moaștele Sfântului Ioan.
Și ieșindu-le în cale la locul numit Poiana Vlădicăi, s-a închinat lor prea cinstitul Domnitor și le-a însoțit el însuși cu alai domnesc până la catedrala Mitropolitană a Sucevei de atunci, unde se află astăzi biserica Mirăuților, și unde au stat până în anul 1589 când Petru Șchiopul le muta în noua catedrală mitropolitană ce poartă hramul Sf. Gheorghe, ctitorie a lui Bogdan al III-lea și a fiului său Ștefăniță Vodă.
(Arhimandrit Grichentie NATU, Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava)
