În România de astăzi, România democrată, clădită de miile de oameni care și-au dat viața în decembrie 1989, de alte mii de oameni care, până în 1984, și-au pierdut viața la Canal și de alte mii care au murit în beciurile comuniste sau prin pădurile pe unde erau hăituiți de Securitate, deci, în România de astăzi, în România democrată, este mai rău ca pe vremea staliniștilor.
Pe vremea aceea, a staliniștilor, drumul în viață îți putea fi barat doar pentru simpla vină că erai fiu de chiabur. Adică, dacă părinții tăi avuseseră avere (pe care oricum le-o luaseră comuniștii), tu primeai eticheta de „fiu de chiabur”. Nu era suficient că munca părinților tăi fusese confiscată, dar faptul că ei strânseseră avere avea să te urmărească toată viața. Eticheta de „fiu de chiabur” îți rămânea pe vecie la dosar. Nu aveai acces la facultate, pentru că nu aveai origine sănătoasă. Erai „fiu de chiabur”. Asta scria în dosar. În DOSAR, dragi cititori mai tineri. În DOSAR, același cuvânt pe care îl auziți și în România democrată, când se vrea discreditarea unui om. Diferența este că, astăzi, în România democrată, se spune că ai DOSAR de colaborator. Nu contează ce scrie acolo, nu contează ce mâzgăleli sunt pe paginile îngălbenite. Ai DOSAR, iar asta e suficient pentru ca imaginea ta să fie terfelită.
Unele dintre regulile după care își desfășoară activitatea CNSAS – ul mi se par complet tâmpite. Mi se părea firesc să fie supuși oprobriului public (dacă așa ceva se poate numi firesc) cei care au dat note informative Securității, note informative prin care au produs suferință. Adică, din cauza acelor delațiuni, au fost închiși oameni, au fost anchetați sau, într-un fel sau altul, subiecții au avut de suferit. Dar nu. Dacă ai semnat un angajament și ai dat câteva note, chiar dacă toate laudative, ești considerat colaborator sau informator. Chiar dacă de pe urma ta nu a suferit nimeni! Nu contează că ai fost amenințat în fel și chip de securistul care trebuia să-și facă planul la informatori (nu e nici o ironie, securiștii chiar aveau plan de informatori). Să nu-mi băgați acum placa aceea cu demnitatea și rezistența în fața securiștilor. Nu cred că un student, spre exemplu, la 19 sau 20 de ani (cu totul altceva însemna vârsta asta în comunism) se lua de piept cu securistul care-l amenința că-l dă afară din școală dacă nu colaborează.
Dar, pe lângă cei care au semnat angajamente și nu au adus nici un prejudiciu vreunei persoane, mai sunt și alte categorii de tineri care, înainte de 1989, dădeau declarații la Securitate. Spre exemplu, o făceau sportivii, după ce se întorceau din deplasările din străinătate. Repet, fără a avea angajament de colaborator (dar asta nu contează, ați văzut ce a pățit Gică Popescu și alți fotbaliști celebri). O făceau actorii, tot după turnee în străinătate, sau după unele spectacole.
În acest din urmă caz se înscrie și primarul din Gura Humorului, Marius Ursaciuc. Au fost zeci de articole în presă despre colaborarea lui Ursaciuc cu Securitatea. Nu am văzut un citat care să arate că Marius Ursaciuc ar fi „dat în gât” pe cineva. Ursaciuc era membru al unei trupe de umor, „8 fără cârmaci”, trupă extrem de populară în Iași, care făcea dese ironii la adresa regimului. De multe ori, după spectacole, membrii trupei dădeau declarații la Securitate. Nu acuzau pe nimeni, umpleau doar pagini întregi, spre satisfacția securistului care își făcea planul. Dar, cum spuneam, asta nu contează. Și Ursaciuc a fost arătat cu degetul ca fiind informator.
Sunt arătați cu degetul, sunt împroșcați cu noroi, oameni care nu au făcut nici un rău. Au scris doar niște hârtii, fără a face rău cuiva, direct sau indirect. Vi se pare corect? Vi se pare corect ca aceștia să fie puși la stâlpul infamiei, în timp ce securiștii care au torturat oameni să-și vadă bine mersi de viața lor? Sunt zeci, poate sute de ofițeri de Securitate care au schingiuit oameni în beciuri și care nu au pățit nimic. Au torturat cu patos, cu pasiune, cu zâmbetul de buze. Iar azi își văd mai departe de afacerile de succes sau își iau leafa din funcția primită de la statul român. Nimeni nu-i atinge, nimeni nu-i arată măcar cu degetul. Nici CNSAS – ul, nici justiția. Vi se pare corect?
