Astăzi, de ziua Sf. Apostol Filip, este Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului

În tradiția populară românească această zi, de 14 noiembrie, era respectată ca o sărbătoare: „Lăsatul secului de Crăciun ocaziona petreceri familiale, cu mâncare și băutură din belșug, era prefațat de Ajun și postfațat de Spolocanie, sinonim cu Filipii de toamnă”.
Sărbătoarea Sfântului Apostol Filip (14 noiembrie)a fost asimilată în gândirea populară cu o mai veche sărbătoare păgână ce făcea referire la zeii casnici, de unde a rezultat și denumirea de sărbătoare a Filipilor. Un rol însemnat în noaptea de dinainte îl aveau ritualurile apotropaice contra lupilor, în trecut un real pericol pentru animale și chiar pentru viața oamenilor.
Totuși, importanța acestei sărbători populare nu este dată numai de această asociere cu substratul păgân, ci însăși renunțarea la alimentele de frupt era sărbătorită cu ocazia începerii fiecăruia dintre cele patru mari posturi de peste an.
Spolocania
Spolocania sau Polocania era denumirea dată primei zile dintr-un post mare (în special la Postul Mare și la Postul Crăciunului). În această zi se făceau mai multe ritualuri de purificare în vederea pregătirii pentru post.
În această zi vasele în care se gătea sau din care se mânca de dulce se spălau foarte bine și se urcau în pod, de unde erau scoase alte vase în care se mânca doar de post. Într-o adaptare mai nouă a obiceiului se zice că în această zi se poate mânca ceea ce a mai rămas de la lăsatul de sec. Lucrul acesta nu este confirmat de tradiție, căci tot ce rămânea de la masa de frupt era aruncat înspre răsărit pentru „paserile cerului!”.
Ținerea postului era respectată cu sfințenie în comunitățile tradiționale. Se credea chiar că Postul lungește zilele omului.
Începutul Postului Crăciunului
În această perioadă mâncarea de frupt era considerată spurcată. Dar nici cu mâncarea de post nu trebuia să se facă vreun exces, căci, așa cum se sfârșește povestea începută mai sus, omul care a mâncat de post, dar mult, este asemănat cu necuvântătoarele (dobitoacele).
Deși nu putem vorbi de o teologie a țăranului român, anumite învățături, transmise și „șlefuite” din generație în generație, arată o trăire creștină autentică: Cu postul, cu rugăciunile și cu faptele cele bune să capătă împărăția ceriului.
Odată cu lăsatul de sec pentru Postul Crăciunului începeau să se organizeze în sat clăcile și șezătorile. Acestea aveau, în principal, un scop lucrativ dar, într-o societate în care oamenii nu se însingurau în fața televizorului și a calculatorului, acestea erau un grozav prilej de a socializa.
Un subiect des întâlnit al acestor întâlniri era meteorologia populară conform căreia: „Când în Postul Crăciunului e vreme moale, atunci primăvara să așteptăm ploi multe”.
Postul Crăciunului era foarte respectat de români spunând că „acest post se ține în cinstea Preacuratei”. Cine nu se înduioșa și nu accepta să sufere, prin post, împreună cu Maica Domnului care urma să nască departe de casă între oameni atât de neprimitori?
Gândire tradițională românească
Problematizarea făcută de vechea gândire tradițională românească își poate găsi un răspuns printr-un demers către valorile la care se raporta țăranul român în vechime. Miza acestei incursiuni în gândirea populară veche este de a descoperi aspecte ale gândirii creștine specifice românilor, particularități ce ne influențează încă și astăzi.
„Erau doi oameni tovarăși de demult. De demult, era lumea rară, nu ca amu’. Dar ei, măcar că erau tovarăși, dar la mâncare nu se loveau (potriveau, n.n.). Unul mânca de post și celălalt de frupt. Cel ce mânca de frupt mânca puțin; iar cel ce mânca de post mânca mult. Amu’ ei au prins a se sfădi pentru mâncare. Măi, care va fi mai bun la Dumnezeu?”
Dumnezeu, sărbătorile și masa
Se știe că românul este ospitalier cu toți cei care îi calcă pragul. Dacă vine cineva la poartă, trebuie invitat în casă: „Și nici să nu întrebi pe om: Îi mânca (vrei să mănânci, n.n.)?, căci numai bolnavul să întreabă; pune-i dinainte să mănânce.”
De unde această disponibilitate la oameni care nu sunt foarte avuți? Căci fiecare dintre noi știe că atunci când suntem lipsiți de cele necesare dăm dreptate cântecului: „De n-ași bea și n-ași mânca, / Ca frunzița m-ași usca.”
Mai mult decât atât, românul nu are sentimentul de obligație față de cel ce intră în gospodăria sa. Până acum trei decenii mai puteai întâlni în zona Vrancei acele locuri decupate în gardul de la drum, unde gospodina punea o cofă cu apă și un vas cu fructe sau altceva de mâncare pentru drumeți.
Culegerile de tradiții și obiceiuri au remarcat faptul că: „La popor, masa stă sub icoane, la răsărit. Masa trebuie să fie acoperită cu o față de masă albă și pe masă să stea pâine și sare, să nu fie goală”. Poziționarea mesei la răsărit ne atrage atenția asupra aspectului de sacralitate pe care îl are aceasta. Masa în casă este recunoscută ca având origine divină: „Omul totdeauna pe masă să cuvine să mănânce, nu în alt loc, pe laiță sau unde apucă, căci pentru aceea i-a dat Dumnezeu masa”.
Pentru omul simplu, dar în special pentru gândirea arhaică, masa nu era un merit al propriei munci, ci un dar de la Dumnezeu, un dar sfânt: „Mulțămesc Ție, Doamne, / De pâne și de sare / Și de darurile Tale.”
Ca dar a lui Dumnezeu, hrana capătă valențe spirituale de nebănuit. Multe feluri de mâncare însoțesc și acele zile în care preocuparea spirituală crește: zilele de sărbătoare. Toți românii știu că atunci când e zi sfântă, trebuie să aibă pe masă tot felul de bucate ca să cinstească în casa lor, așa cum se cuvine, o sărbătoare.
Pe lângă hrana pregătită, sărbătorile sunt însoțite de multe interdicții populare, foarte categorice, de a munci. În relația aceasta de dependență a hranei față de bunătatea lui Dumnezeu, respectarea sărbătorii are un rol crucial: „Noi, sărbătorile le ținem, pentru că și ele pe noi ne țin. […] Noi trebuie să ne rugăm la sfinți și la zilele cele mari, ca ele apoi să se roage pentru noi la Dumnezeu”.
(Sursa: Ziarul Lumina)