– Interviu cu scriitorul MIRCEA RADU IACOBAN, directorul teatrului „Luceafărul” din Iași
Zilele trecute, la Suceava, a fost lansată în premieră cartea „Să vezi și să nu crezi” semnată de scriitorul Mircea Radu Iacoban, care conține textele publicate, pe parcursul a doi ani, în cotidianul „Monitorul de Suceava”. Cu acest prilej, la întâlnirea care a avut loc în redacția cotidianului sucevean, întâlnire la care am participat alături de scriitorii Constantin Coroiu, redactor la revista „Adevărul literar și artistic”, și Ion Beldeanu, președintele Societății Scriitorilor Bucovineni și redactorul șef al revistei „Bucovina literară”, i-am adresat autorului cărții următoarele întrebări.
– Stimate domnule Mircea Radu Iacoban, din câte cunoaștem, aproape întreaga dvs. activitate de după terminarea facultății s-a perindat numai prin posturi de conducere la diverse instituții culturale. Cum s-a văzut, cum se vede cultura română de la…înălțimea acestor posturi?
– Era, în acei ani, mult spațiu gol la dispoziția generației mele și multe de început în structurile culturii. În România nu existau edituri decât vreo trei, la București, și o secție editorială la Cluj. În provincie, o singură revistă săptămânală, și aceea tot la Cluj. Așa se face că am avut șansa să contribui direct la câteva “nășiri”: Postul de radio Iași, revista “Cronica” (1966) – deci, acum 40 de ani! – și apoi, în 1969, Editura “Junimea”. Să nu vă închipuiți că astfel de “ctitoriri” se făceau ca acum, când este suficientă inițiativa și susținerea financiară. Totul era infinit mai complicat și mai trudnic, depinzând exclusiv de o decizie politică pogorâtă de la centru. Am fost 10 ani director la Editură (“Junimea” am luat-o de la zero), 11 ani director la Teatrul Național, 12 ani director la “Luceafărul”, 18 ani secretar al Asociației Scriitorilor din Moldova. Nu știu ce va rămâne din cărțile, filmele, piesele mele, dar mă bucur că am putut deschide drum unor nume care, astăzi, spun ceva în cultura română: i-am debutat pe Ion Petru Culianu, I.D. Sârbu, Mihai Ursachi, Matei Vișniec, și pe mulți alții – aproape 100 de nume (atunci) noi. Am mai clădit (și la propriu, și la figurat) un Teatru la Suceava (unde-i?), o Casă a Scriitorilor la Iași (din care scriitorii mai dețin 2-3 camere)…De la “înălțimea” acestor posturi, cum spuneți dvs., se vedeau limpede și-și arătau consecințele toate articulațiile mecanismului culturii, cu bune, cu rele. Există impresia că, în vremea aceea, nu se putea mai nimic. Nu-i adevărat: prin manevre diverse, stăruință, persuasiune și chiar cu viclenie, s-au tipărit cărți remarcabile, s-au realizat spectacole de mare excepție. România n-a fost nicicum un deșert cultural! M-am ales cu destule cucuie, cu articole de condamnare în “Lupta de clasă” și “Era socialistă”, dar toate au trecut, cărțile au rămas.
„2006 este, pentru mine, an aniversar: în urmă cu 5 decenii, mi-a apărut pentru întâia oară numele într-o pagină tipărită”
– Ați debutat editorial la 22 de ani, când ați absolvit Facultatea de Filologie din Iași. Este un avantaj să debutezi foarte tânăr? Constituie, pe de altă parte, critica de întâmpinare o garanție a unor succese durabile?
– Am terminat Liceul din Suceava la teribila vârstă de 16 ani (1956). Imediat, am intrat în “câmpul muncii”, ca salariat al IFET Rădăuți, Sectorul IV Mitocul Dragomirnei, Depozitul de bușteni Ițcani, unde am deținut onorantul post de…paznic de noapte. Culmea: a fost o mare șansă. Pe vremea aceea, tocmai se “purificau” bibliotecile din România și, pe rampa depozitului, erau aduse mormane de cărți epurate, ce urmau a fi încărcate în vagoane și trimise la Molid, unde urmau să fie topite și preschimbate în carton maroniu-cenușiu. (Aș pune o placă memorială pe zidul fostei fabrici din Molid: “Aici s-au topit cărți fundamentale pentru cultura națională…”). “Otrava” din biblioteci era păzită, până la expediere, de oșteni înarmați. Iarna, militarul se mai adăpostea întru încălzire în ghereta paznicului. Atunci ieșeam și…furam cărți cu brațul (le am și acum). Așa am putut citi ceea ce generația mea n-a avut parte: Blaga, Goga, Arghezi, Eminescu…Probabil că astfel am ajuns la literatură și la Facultatea de Filologie. Ar mai fi și o moștenire de familie: mama, învățătoare la Ițcani, publica literatură pentru copii în revistele pentru cei mici, dar și în “Iașul nou”. Apropo, 2006 este, pentru mine, an aniversar: în urmă cu 5 decenii (!), în 1956, mi-a apărut pentru întâia oară numele într-o pagină tipărită; publicam o recenzie în gazeta “Zori Noi”, la îndemnul neuitatului profesor de română de la Liceul “Ștefan cel Mare”, Ion Ștefănescu. Am debutat editorial încă student fiind: trimisesem prin poștă, fără prea mari speranțe, manuscrisul volumului “Estudiantina” la Editura pentru Literatură din București. Întors la Iași, după inubliabilul stagiu militar la Botoșani, am avut surpriza să văd, în vitrina librăriei, o carte purtând numele meu. Costa 3 lei. N-aveam 3 lei. Am păzit toată ziua vitrina librăriei, pândind vreun cunoscut care să mă crediteze. Într-un târziu, l-am tapat pe Dan Mănucă și am devenit proprietarul proprie-mi cărți…A debuta foarte tânăr e și un avantaj, și un risc – mai ales când este vorba de proză, care presupune o anume experiență de viață și o ucenicie pe măsură. Dar…așa a fost să fie. Cât despre critica de întâmpinare: la ora actuală, pare organizată și deplin supusă unor interese de grup.
– A lăsat vreun regret sau mustrare de conștiință în sufletul dvs. “epoca de aur” la care literatura era chemată să se implice direct, chiar vizionar?
– Ba bine că nu! Un exemplu la îndemână: văd că-i sunt consacrate manifestări literare celui ce a fost Traian Chelariu. Mă bucur că am izbutit, prin 1975, să-i public Jurnalul (“Zilele și umbra mea” – n-a fost deloc ușor!) și regret mult că, din pricina rigorilor cenzurii, n-au putut fi tipărite pasaje dintre cele mai revelatoare. Firește, acum sunt recuperate editorial. Oricum, am girat reintrarea lui Chelariu în spațiul literar românesc; o merita din plin. Regrete? Gârlă. Am avut parte de articole scoase din pagini de revistă, de cărți ciuntite (“Martor” a plecat la cenzură cu 246 de pagini și s-a întors cu 160…), de piese interzise (“Hardughia” a fost un mare scandal), dar și, de ce să n-o spun, de numeroase premiere în mai toate teatrele, de montări pe scena unor prestigioase instituții de spectacole din străinătate (Teatrul Național German din Weimar ș.a.), de cărți și filme premiate. Nu-i puțin, dar, desigur, într-un alt climat, s-ar fi putut mai mult. În primul rând datorită izbăvirii de cenzura interioară, care se opunea din plecare unei abordări abrupte și până la capăt sinceră. Mai ales după 1985, preocuparea principală era cum să izbutești a strecura frânturi de adevăr, nu cum să-l înfățișezi pieptiș. Asta a fost viața noastră și n-am avut de ales decât semnalizarea la stânga și cutezarea virajelor subînțelese către dreapta. Mă îndoiesc că acei care n-au cunoscut pe pielea lor respectiva perioadă o pot judeca obiectiv, câtă vreme criterii de astăzi sunt aplicate realităților de atunci. Când am avut parte și de bucurii – de exemplu, publicarea, în 1975, printr-un mișmaș cu cenzura, care s-a prefăcut a nu ști despre ce-i vorba, a celei dintâi cărți cu litere latine datorată unui scriitor basarabean, “Steaua de vineri” de Grigore Vieru.
„M-am bejenit la Chișinău, unde, vreme de trei ani, am fost șofer la o firmă particulară”
– Revoluția din decembrie a schimbat radical raportul dintre scriitori, dintre scriitori și mass-media, dintre scriitori și oamenii politici. Cum s-a simțit la Iași această schimbare? Cum ați fost perceput dvs. de către colegii de breaslă, cărora le-ați fost șef multă vreme? Ați simțit vreo anume marginalizare?
– Într-un cotidian ieșean (24 decembrie 1989) a apărut știrea potrivit căreia Mircea Radu Iacoban a fost surprins pe când…trăgea cu pușca de vânătoare de la etajul XII al Hotelului “Moldova”. Nu se preciza în cine. Ca să vezi! Păstrez ziarul. La ceas de revoluție, întâi se taie și abia apoi se numără. Sigur că am avut parte de marginalizare agresivă, mai ales că “Europa liberă” lansase insistent informația c-aș fi ginerele prim-ministrului Dăscălescu (socrul meu, Panait Gatea, e-nmormântat de vreo 30 de ani în cimitirul Mănăstirii Căldărușani…). M-am bejenit la Chișinău, unde, vreme de trei ani, am fost șofer la o firmă particulară, apoi corespondent de front la războiul de pe Nistru. Constat că unii dintre cei care mă contestau vehement atunci se pare că regretă: citesc scuze mai mult sau mai puțin voalate prin cărți de publicistică, la ce bun? A fost, s-a dus, asta-i lumea în care trăim și ca dânsa suntem noi.
– Cunoaștem prodigioasa dvs. activitate de corespondent al ziarului “Românul” pentru Basarabia. V-a marcat într-un fel această experiență, hai să-i zicem “basarabeană”? Puteți pronostica astăzi viitorul apropiat al Republicii Moldova?
– Nu pot uita în veci duhoarea zecilor de morți abandonați într-o zonă a nimănui lângă Tighina. Zăceau într-un scuar cu trandafiri: obuzele retezaseră florile și parfumul trandafirilor se interfera cu mirosul lipicios al cadavrelor…Am avut parte și de o arestare contondentă la Tiraspol (“spion român”!), pe care am relatat-o în cele două volume din “Cronica Basarabiei”. În totul, o formidabilă experiență de viață. Și de moarte la urma urmei, fiindcă i-am fost, luni în șir, atât de aproape în tranșeele de la Malovata. Cât despre pronosticuri, atât: unirea e scrisă în legile omenești.
„Bucovina este o minunăție, iar spațiul spiritual bucovinean m-a marcat pentru vecie”
– Revenind la literatură, ați simțit vreodată o “amprentă” bucovineană asupra scrisului dvs.? Adolescența dvs. literară s-a petrecut, doar, sub cupola Liceului “Ștefan cel Mare” din Suceava.
– Beniuc are un vers: “aicea, printre ardeleni, mă simt la mine-acasă”. Pot afirma că “la mine acasă” mă simt doar printre bucovineni. Bunicul meu, Haralambie Iacoban, din Comănești-Suceava, a emigrat în 1912. I-am găsit mormântul la Montreal, în zona săracilor din cimitirul “Sfânta Maria a zăpezilor”. Pe cruce scrie “Harry Jacob” – cine să poată pronunța Haralambie? Bucovinenii s-au răspândit peste tot în lume, pe mulți dintre emigranți i-am cunoscut direct în Canada și SUA, cu alții corespondez pe internet: toți încearcă un etern și vag definit dor de plaiul natal, pe care unii, la a doua sau a treia generație, nici nu l-au văzut decât în poze. Bucovina este o minunăție, iar spațiul spiritual bucovinean m-a marcat pentru vecie.
– Reprezintă scriitorii bucovineni de astăzi o “voce” distinctă în amfiteatrul literaturii române contemporane? Puteți remarca, în treacăt, câteva nume?
– Păi ce ați vrea să răspund? Că nu? Da-ul este obligatoriu, doar sunteți gazde. Lăsând gluma, se vede (adică, se citește) că nasc și-n Bucovina scriitori, iar vocea lor se face tot mai auzită, datorită și publicațiilor literare pe care mă și mir că le mai puteți edita. Fiți fără grijă, înainte, mult mai este! Cât despre nume…vreți să iasă supărări?
