Asta-i limita

Ca la fiecare turneu de tenis, de fapt ca în orice sport, încerc să urmăresc cât pot mai mult evoluțiile alor noștri, cu care țin necondiționat, de la începutul oricărui meci și până la ultima minge. De ceva vreme însă, ultima minge vine însă parcă tot mai aproape de… prima! Ideea e că parcursul sportivilor noștri, mai ales al celor în care ne punem speranțe, este din ce în ce mai scurt, drumul către marile victorii devenindu-le parcă tot mai ostil. Desigur, prima pe listă, ca mai mereu, a fost și la Wimbledon domnișoara Halep. După vreo 3 meciuri în care a jucat nu tocmai grozav, dar în care adversarele parcă s-au străduit să o ajute, în sferturile de finală a dat peste Kerber, o jucătoare cam pe același tipar: muncitoare cu mingea și racheta. Nu doctor în tenis, nici măcar inginer, ci exact cum am spus, muncitor cu înaltă calificare. A fost o luptă surdă, cu gemetele adiacente cu tot, în care cea mai muncitoare dintre ele, nu neapărat cea mai calificată, a câștigat pe merit. Cu acest prilej, Simona a făcut cel mai bun meci al ei de vreun an încoace, dar a pierdut. De aici se desprinde și titlul de azi: indiferent cât te-ai strădui, cât de mult, ptiu!, ți-ai „dori victoria”, există limite care nu pot fi depășite. Așa cum Șarapova n-a bătut-o în viața ei pe Serena, tot așa nici Halep n-o s-o poată bate vreodată pe Șarapova. Și nici pe altele, decât pur întâmplător. Da, România a făcut un egal cu Spania la fotbal anul ăsta. Și ce dacă? Îndrăznește cineva să considere România egala Spaniei? Așa că, pentru a ne putea bucura cu adevărat de spectacolul sportiv în sine, de dramatismul unui meci cum a fost cel dintre Halep și Kerber, poate că ar trebui să avem în vedere în primul rând limitele despre care am vorbit aici. Asta nu ne-ar face mai fericiți, dar măcar am fuma mai puțin și am avea și somnul liniștit.