„Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” ( Victor Hugo)
Părintele curentului „Educația nouă” este considerat pe bună dreptate filosoful și pedagogul nord-american John Dewey, care s-a regăsit pe aceeași lungime de undă reformator-educativă cu Edouard Claparede și Ovide Decroly, ce au cunoscut o largă recunoaștere internațională, iar numeroși educatori au început să le pună în practică ideile care au evoluat ulterior în unele din principiile pedagogiilor alternative.
Pedagogiile alternative au ajuns să se înmulțească treptat, însă dintre cele care s-au consacrat și au făcut cu succes trecerea de la idei la experimente, ulterior simțind recunoașterea rezultatelor și reușind în timp să se impună până astăzi în sistemele de educație din întreaga lume, inclusiv în România, alături de promotorii lor, menționăm: Pedagogia Montessori – Maria Montessori, în Italia anilor 1907; Pedagogia Waldorf – Rudolf Steiner în Germania anilor 1919; Pedagogia Freinet – Celestin Freinet, în Franța anilor 1924; Planul Jena – Peter Petersen, în Germania anilor 1924; Pedagogia Step by Step, S.U.A. anilor 1960, sub licența Children Resource International din Washington.
În concluzie, criticile aduse sistemului tradițional de învățământ pe clase și lecții și dorința de îmbunătățire a procesului educativ au determinat apariția unor noi forme de organizare a instruirii care au fost introduse în practica educativă, unele cu mai puțin succes, de mai mică amploare și care au fost abandonate în timp, altele au rezistat nevoilor și concepțiilor societății, au fost puse la adăpost în mișcarea „școlilor noi” și ulterior în curentul „educația nouă”, menținându-se și astăzi în sistemele de învățământ privat și de stat din întreaga lume, sprijinite în mare măsură de fundații, ONG-uri, etc.
Credem că prin statornicirea până astăzi a acestor metode alternative de educație în sistemele de învățământ din întreaga lumeîn care s-au integrat se pot confirma cel mai bine lucrurile benefice observate la nivelul rezultatelor copiilor educați prin aceste metode; în multe cazuri s-a constatat că în timp elemente caracteristice pedagogiilor alternative au fost preluate și implementate chiar dacă nu întotdeauna într-o manieră originală și constructivă în sistemul tradițional de învățământ.
Mai credem cu tărie că un sistem de educație sănătos, veritabil și productiv nu se poate constitui fără o analiză atentă a experienței pedagogice acumulată de-a lungul timpului care trebuie adaptată cât mai performant posibil la condițiile economico-sociale și politice actuale și prin îmbunătățirea continuă a unor metode de educație care au dat roade în timp, cum ar fi unele dintre aceste metode de educație alternativă.
Chiar dacă domeniul educației este într-o continuă mișcare și evoluție (sperăm), recursul la studiul istoriei pedagogiei nu este deloc de neglijat deoarece așa cum spunea Constantin Cucoș: „Ca să devii educator sau pedagog, nu este suficientă simpla ta experiență personală (dacă pre-există!) în materie de educație. Trebuie să știi ce au gândit și făcut și alții”[i], avem neapărată nevoie de experiența trecutului atât pentru a evita unele idei care s-au dovedit în timp că nu au dat roadele cele mai așteptate cât și pentru a susține, adapta și implementa unele metode de educație care s-au remarcat în timp și care au produs rezultate consemnate de istorie și, de ce nu, să propunem noi metode de educație sau mai bine zis alte pedagogii alternative.
Drd. Vasile ȚAMPĂU,
psihopedagog, Fundația „Aid For Pitești”, România,
e-mail tampau_vasile@yahoo.com
[i]Cucoș, Constantin, Istoria Pedagogiei, Iași: Editura Polirom, 2001, p. 7;